Archive

Archive for the ‘Pe strada’ Category

Film didactic controlori bilete ITB

April 12th, 2011

Film didactic facut de ITB in anii 80 pentru instruirea controlorilor de bilete.

– via bucur

La serviciu, Pe strada

Timisoara 1991

March 30th, 2009


“Acest video face parte dintr-o filmare facuta in anul 1991,din Lipovei pana in Chisoda. Strazi pustii, si ici,colo mai cate-o Dacie…;) ”

– via Claudiu Popescu aka Roli Breaker

Pe strada

Traficul de odinioara

March 23rd, 2009

iosip_broz_tito_intersectie_cu_ramnicu_saratliviu_rebreanu_la_podmagherupiata_operei-sf-elefteriepiata_uniriipiata_unirii_spre_calea_calarasilorpiata_unirii_tot_spre_calea_calarasi

Traficul muuuult mai lejer 😉

Masini, Pe strada, Social

Firme Vechi

January 4th, 2009

firme_vechi

Firme Vechi
Un blog f interesant despre firme vechi.

Pe strada

Abonamente de tramvai

April 10th, 2008

Iată un abonament din anii 1960, în carnet roşu, ca cel de partid.

Abonament de tramvai anii 1960 - interior

Abonament anii 1960 coperta

Şi, sărind cam 20 de ani… versiunea mai recentă, din 1982, când abonamentul era mai mic, sub formă de tichet, purtat cu încă un tichet suplimentar cu poza şi datele personale. Am avut şi eu când mergeam la şcoală, ţin minte că după revoluţie nu s-au schimbat timp de vreo 7 ani.
Abonament tramvai 1982

Pe strada, Social

1980-1989, amintiri de-atunci

December 27th, 2007
La mine comunismul a inceput locuind in acelasi tip de bloc proletar, dar era un pic particular datorita pozitiei. Ei bine, eu stateam in centru. Mai precis, fix linga Sala Palatului si Comitetul Central, si la 2 pasi de Palatul Telefoanelor. Cind se organizau congresele, masurile de securitate se inteseau strasnic asa ca ai mei veneau acasa numai dupa ce prezentau buletinul si demonstrau ca au un motiv oarecare pentru care sa patrunda in acel areal unde zeii comunismului se impleteau cu muritorii.. Se organizau si niste expozitii cu tematica dedicate tovarasului, absolut megalomane, cu tot felul de tablouri, picturi, flori si realizari. In afara de asta, Sala Palatului a ramas cinematograful copilariei mele, mergind noi din cind in cind la te miri ce filme americane razbateau.
In afara de asta, pozitia centrala nu conferea nici un avantaj. (a fost un prime location pentru vizionarea Revolutiei dar despre asta mai tirziu;)
Era un frig crincen in casa iarna. Pe vremea cind rudele din Berceni huzureau in apartamente ceva mai calde, la noi….nimic. Frig rau. Mai tin minte si acum gazele care abia pilpiiau si sculatul din somn la 4 dimineata cind mi se incropea o baita caci era presiune mai mare la gaze si se “facea” apa:)
Tot in acest laitmotiv hibernal, imi aduc aminte ca treceam zilnic in drum spre scoala (NB scoala 5, din Piata Amzei) pe linga sediul UNITER de azi, o vila foarte cocheta la vremea ei, fix din spatele Bisericii Albe de pe Calea Victoriei. Acolo statea unul din copiii lui Ceausescu, Nicu cred; si aveau o fata-n casa care iesea in miezul iernii si scutura la balcon cearceafurile in niste minecutze de vara. Vaaai, cu ce ochi o priveam, ce paradis cald intuiam acolo in miezul iernii:))
Ulterior, ai mei au facut rost (din strainatate, cu interventii..) de niste lampi cu filtru care ardeau treptat pe baza de kerosen. Se dadea drumul la soba, se facea un fum de il taiai cu cutitul, se aerisea (mai scadea un pic temperatura initiala) apoi cit de cit se mai dezmortea pina seara. In acest sens, pe balcon a fost facut, evident pe comanda speciala, un rezervor unde ai mei tineau aproximativ 500 l de kerosen acumulat gospodareste de toamna, cam laolalta cu cartofii.
Uite ca n-a pomenit nimeni de cartofi. Mai tineti minte toamna cind se cumparau sacii aia imensi de cartofi, atent selectionati?? Care la noi stateau pe balcon si era un tam-tam intreg cind se anuntau temperaturi nocturne sub 0 grade…”sa ii bagam in casa ca ingheata la noapte….”
Si inghetata de vanilie Vafe, care a fost si a ramas deliciul copilariei. Cind gaseam!! sunt sigura ca daca as mai minca acum nu ar mai fi nimic spectaculos, dar atunci era pentru mine ambrozie curata!
Am fost facuti pioneri la Palatul Pionierilor. Ce moment, ce locatie, ce eveniment!
Ulterior, am fost aleasa sanitarul clasei. Nu stiu daca mai tineti minte acest personaj care avea snurul alb la camasa! Dupa cum mi s-a sugerat, mi-am facut o agendutza pe care aveam un tabel cu numele tuturor colegilor mei, pe care ii verificam zilnic dimineata si ii bifam in carnetzel daca…aveau batista la ei si aveau unghiile taiate scurt. Sticle si borcane, maculatura, castane, excursii la cules de capsuni. O tempora, o mores!
Si a venit revolutia….pe mine, un copil de 9 ani, m-au dus la rude in Titan, dar restul familiei a petrecut revolutia in debara, in apartamentul de linga Sala Palatului. Ati fost cititori fideli? Mai tineri minte rezervorul de kerosen de pe balcon? Era simtitor plin la revolutie, iarna mai avea multe de zis, ai mei gospodari…Deci, kerosenul pe balcon, ai mei in debara in casa blocati, gloante de jur imprejur. Nu a fost geam nespart la noi in casa la Revolutie, si nu mai zic de multiple gauri in pereti pricinuite de gloante. Ei bine, si cu toate astea, cred ca un miracol doar poate explica cum am avut noi norocul ca rezervorul de kerosen sa fie ferit complet de traiectoria vreunui glont. Toata lumea a trecut cu bine prin Revolutie, inclusiv apartamentul si rezervorul, ulterior desfiintat.
Si in final un mic tribut adus colegilor…primii 5 ani de scoala acolo i-am facut la Scoala 5. Ce vremuri cind am facut razboiul fete-baieti, sau cind ne jucam de-a zeii caci aveam capul plin de Legendele Olimpului pe care le stiu si acuma si pe muche, si mai ales gasca de atunci, Dan, Alex G, Mili, Ioana, Bogdan, Mihai, invatatoarea si diriga noastra de dragul careia chiar am invatat un an matematica.
Despartirea a fost dramatica…la scoala 5 nu se invata decit engleza/ rusa. Cuuum, sa invete copilul rusa, pai ce, asta e limba de viitor??? Trebuie sa invete o limba de folos pe viitor, vezi matale, acuma post-revolutie, se schimbase calimera. Ce lacrimi, ce freamat, ce zbucium, nimic. Clasa a 6-a a inceput la scoala 19 in ciuda dramei si a protestelor, en francais.
A fost totul bine si acolo, on the long run s-au aranjat lucrurile, dar cumva tare bine s-a demarcat la mine copilaria comunista de adolescenta timida post-revolutionara, cu libertatile si schimbarile sale.
Si blogurile de acum!
Multumim, Igule.

Activitati, Mancaruri, Pe strada, Scoala

Inaugurare metrou 1979

October 5th, 2007

sus pe bloc la PIATA AMZEI

July 8th, 2007

Era de nemaipomenit vara sa stam pe bloc si sa ne uitam la apusul soarelui , se vedea Bucurestiul de sus, cit era de frumos el vara . Acoperisurile erau calde iar aerul tremura ca o fata morgana peste ele….era o liniste plina de zgomote din indepartare , numai rindunicile ne trezeau la realitate – la virsta de 8, 9, 10 ani asta era ocupatia noastra preferata dupa o joaca tare in curte… ne apuca nostalgia si mergeam pe bloc si povesteam fel si fel de chestii sau ne inchipuiam cum e acuma acolo unde apune soarele, deci in vest … eram destul de mici mari filosofi pe vremea aia, amindoi prietenul meu cel mai bun din copilarie Co. si eu …. a fost frumos….si visam in timp ce soarele se culca si se facea seara – sus pe bloc …

D-ale vremii, Jocuri afara, Jocuri&jucarii, Obiceiuri, Pe strada, Social, Strazi

URME IN ZAPADA ….amintiri …de mic copil….

July 8th, 2007

Urmele in zäpada

…era iarna si ningea.
Seara inainte sa mä bag in pat, eu avind vreo sase ani, mä uitam un pic afarä prin fereasträ cum cad fulgii si imi doream ca zäpada sa fie si mai mare a doua zi ca sä merg cu Tata cu säniuta.
In zori de zi, dorinta se implinise, zapada era prea frumoasa ca sa fie adevarata.

Ma imbraca Tati cu doi pantaloni doua pulovere, fularul, manusile, caciulita , ghetele cele mai calde, geaca impermeabila ( care le aranjase mama ) si hai la drum.
Sania era de lemn, scurta, tare si foarte repede. Funia era atit de lunga, ca Tata sa poata sa ma traga, dar sa nu se loveasca cu calciiul de virful sänii si sa ii pot vedea cit mai bine amprentele bocancilor lui uriasi.

O luam din Amzei pe Calea Victoriei la dreapta, directia Muzeul Enescu, pe linga Muzeul Antipa, spre Arcul de Triumf.
Unde incepea Herastraul era inainte o pirtie de nemaipomenit. Era lunga si periculoasa pentru ca era in panta mare, avea curbe indesate si erau si multi pomi. La inceput numai noi o stiam. Incet , incet veneau si alti copii . Ne luam la intrecere, cine are cea mai tare sanie, cine e primul jos, cine e primul sus, cine are ce manusi , ghete … etc. … Dar nimeni nu avea bocanci ca Tata.
Dupa vreo citeva ore bune de pirtie si degete inghetate, ne intorceam spre casa cu o mare foame pe sarmalele pregatite de mama.

Era una din acele zile de iarna, in care mergeai prin Bucurestiul inzapezit, si era ca in povesti, parea a fi totul din frisca iar zaharul pudra cadea din cerul fermecat.
Cu toate ca mergeau si masinile si autobuzele era o liniste cuprinzatoare.
Toate zgomotele obisnuite a orasului erau filtrate. Parca toti sopteau. Totul era curat.

Din momentul in care ma asezam pe sanie si Tata incepea sa ma traga, incepea o perioada de contemplare , de reflectare , de meditare , de vis .
El parea si mai mare, acuma ca sedeam. Era mare si puternic.
Puterea lui si exactitatea tactului pasilor lui ma leganau intr-un fel de trance.
Ma fascinau urmele bocancilor lui Tata care ramineau in acelasi ritm in zapada.
Prin forta si greutatea lui , zapada scirtiia moale dar sanatos intr-un ton bas-bariton…
… era sunetul iernii si ritmul vietii. Nimic nu ne putea opri. Mergeam spre casa.

Activitati, D-ale vremii, In familie, Jocuri afara, Jocuri&jucarii, Locuri, Obiceiuri, Pe strada, Strazi

ITB

December 23rd, 2006

troleibuzarticulat

UPDATE: intre timp linkul nu mai exista dar puteti gasi aici istoria RATB/ITB.

Pentru multe alte poze halucinante: http://www.ratb.ro/gallery.php

Pe strada

Mobilier urban

December 23rd, 2006

cos11_3464564.jpg

Autogara Ploiesti SUD

Produsul design-ului romanesc de factura spontana produs produs in serie limitata, disponibil doar in locatii selectate/selecte
Unghiul ales pentru inclinarea cosului este unul optim pentru functionarea la maximul potential.

http://urbanfurniture.wordpress.com

Locuri, Pe strada

23 August

August 23rd, 2006

Nicolae si Elena, file de poveste

Din Scinteia 1989

Despre eroism 23 august

23 August 2006

Toţi care au prins “vremurile” îşi amintesc de 23 August. Defilările erau ceva spectaculos dar hilar, pe alocuri. Dacă vă amintiţi, erau acele coloane cu care “alegorice” pe care se prezentau produse şi utilaje, aşa cum la Disneyland vin carele cu Albă ca Zăpada şi piticii, Mickey Mouse, Donald şi aşa mai departe. Erau un număr de pancarte de purtat pe intreprindere, steguleţe şi steaguri. Azi mă întreb cum se alegea cine ce duce – care ducea portretul “Tovarăşei”, cine ducea pe Lenin, cine ducea steagul etc. Fiind copil, vroiam să duc un baţ cu 23 august în vârf, făcut din polistiren, pentru că după defilare, rupeam polistirenul cu “23” şi rămâneam cu un băţ foarte bun pentru “lupte de stradă” în jurul blocului. Tata îmi aducea steguleţe, dar erau din hârtie.
Voi ce făceaţi de 23 august? Chiar erau micii şi berea aşa grozave? :)

La serviciu, Obligatii cetatenesti, Pe strada, Social

Biletul de transport în comun

June 5th, 2006

Bilet de transport în comun

Un bilet autentic păstrat cât se poate de bine într-o agendă uitată de vreme.

Temă: Ce înseamnă acronimul: I.T.C.V.T.T. ?

Obligatii cetatenesti, Pe strada, Social

Poveste de Craciun

May 17th, 2006

Poveste românească de Crăciun
sau
Moartea şi învierea lui Moş Crăciun
de Horia Gârbea
Nota: acest text a fost scris pentru a fi tradus in limba germana si a fost prezentat ca lectura publica in aceasta limba in mai multe intilniri literare din Germania in anii 2004 si 2005.

În vremea copilăriei mele, în România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Oficial, Crăciunul nu exista. Nici Moş Crăciun nu exista. În locul lui venea alt moş, Moş Gerilă, care aducea cadouri de Anul Nou. Un moş inventat de comunişti.În România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Totuşi, de Crăciun, aproape nimeni nu muncea. Se aduceau de acasă mîncarea tradiţională şi vinul, se improvizau mici petreceri neoficiale la care şi şefii beau cîte un pahar, tot neoficial.
În ajun, şefii care voiau să facă pe popularii lăsau femeile să plece acasă ca să pregătească masa tradiţională. Dar mîncarea se găsea destul de greu, mai ales la oraş. Multe familii puteau să îşi sărbătorească mai bine Crăciunul doar pentru că aveau rude la ţară. Acolo se putea creşte cîte un porc sau un curcan. Se putea face şi vin din struguri adevăraţi, nu surogatul de la magazin. Mulţi români făceau însă vinul acasă: striveau de toamna strugurii în saci de plastic, pe balcon, îi lăsau la fermentat în borcane mari de sticlă şi apoi îl puneau în damigene. De Crăciun şi de Anul Nou destupau damigenele şi fiecare, doctori, ingineri, profesori, avocaţi, se lăudau cu vinul lor de casă.

Noi, copiii, aveam însă vacanţă. Vacanţa începea totdeauna pe 22 decembrie şi aşa a rămas pînă azi. Chiar şi studenţii aveau vacanţă. În primii ani de comunism nu li se dădea liber studenţilor. Dar în 1968, de Crăciun, a avut loc o mini-revoltă a studenţilor care a speriat de moarte autorităţile. Grupuri de studenţi au ieşit să demonstreze pe bulevardele din Bucureşti purtînd icoane pictate chiar de ei şi scandînd: “A înviat tradiţia”. Cereau să fie liberi de Crăciun. Autorităţile au făcut o mişcare neobişnuit de inteligentă. I-au lăsat în pace şi le-au dat vacanţă. De atunci, pe 22 decembrie, trenuri pline de studenţi plecau dinspre oraşele universitare spre micile oraşe unde locuiau familiile lor.
De Crăciun, la televizor şi la radio nu se cîntau colinde. Şi totuşi, prin oraşe circulau cete de copii îmbrăcaţi în costume speciale, mai mult podoabe de hîrtie sau pînză aplicate peste hainele obişnuite. Purtau toiege cu panglici şi stele din lemn vopsit. Sunau la uşi şi colindau sau, la sate, umblau din poartă în poartă, prin zăpadă, cîntînd:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Steaua luminează
Şi adeverează.
Că azi Prea Curata,
Prea Nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Lumea îi primea şi le dădea covrigi şi mere, cozonaci dar, mai adesea, bani. De multe ori chiar studenţi cu voci bune improvizau mici coruri de colinde şi cîştigau bani mulţi pentru că ofereau ceva ce nu se putea găsi uşor: cîntecele tradiţionale.
În serile dinainte de Crăciun, pe străzile vechi ale oraşelor sau pe uliţele satelor, bătrîni şi copii mergeau la biserică, le denie. Oamenii maturi, cu serviciu, nu se duceau. Se temeau că vor fi văzuţi şi pot avea necazuri la locul unde lucrau. Dar bătrînii şi copiii nu aveau nimic de pierdut.
În felul acesta, pe vremea copilăriei mele, Crăciunul şi Paştele existau şi nu existau, se sarbătoreau sau nu se sărbătoreau. Depinde ce voiai să vezi. Unii vecini, erau atît de temători, încît strîngeau resturile meselor de Crăciun şi de Paşte în pungi închise pe care nu le aruncau în lăzile de gunoi de lîngă casă. Mai ales cojile ouălor vopsite de Paşte i-ar fi putut trăda că au serbat Învierea lui Hristos. Le duceau, departe, pe alte străzi, în cutiile de gunoi din staţiile de tramvai.
Dar, de obicei, oamenii nu se temeau atît de tare. Nici autorităţile nu făceau mare caz. Se prefăceau doar că sărbătoarea Naşterii nu există. În serile de Ajun, în afară de colindători, oamenii ascultau colinde la posturile de radio din Europa de Vest.
Cînd eram copil am învăţat “O, Tannenbaum” şi îl cîntam acompaniat la pian de o mătuşă sau de tatăl meu. Cei mari organizau o petrecere pentru copii, care era totdeauna veselă. Şi cîntam în cor, într-o germană aproximativă “O, Tannenbaum”. Ştiam doar că n-avem voie să-l cîntăm la şcoală şi nici nu-l cîntam.
Pentru cineva care nu a trăit în Europa de Est e greu de înţeles ce însemna pentru noi Crăciunul. Era o sărbătoare foarte frumoasă mai ales că era, nu interzisă, dar neoficială. Pentru noi, copiii, era cu atît mai atrăgătoare pentru că era misterioasă. Totul se numea, în public, altfel decît acasă. Bradul de Crăciun se găsea cam greu, dar se găsea, numai că se numea “pom de iarnă“. În magazine apărea, ici-colo, cîte un figurant îmbrăcat în haină roşie şi cu barbă de vată, dar el se numea Moş Gerilă. La şcoală, la orele de desen, pictam felicitări zise de Anul Nou pe care nu trebuiau să apară însă lumînările, Fecioara, Pruncul Sfînt sau Ieslea din Bethleem.
În copilăria mea, în România, şi cu atît mai mult în tinereţea mea, în ultimii ani de comunism, mîncarea se găsea greu şi era de calitate proastă. După tradiţie, ar fi trebuit să ţinem post şase săptămîni înainte de Crăciun şi de Paşte. Să nu mîncăm nu numai carne, dar nici ouă, lapte sau brînză. Aşa e tradiţia ortodoxă. Dar, la lipsurile care erau, cine găsea puţină carne nu se mai gîndea la tradiţii.
Proviziile pentru Crăciun se strîngeau din vreme, pentru că la români masa din seara de Ajun, cea de prînz de Crăciun şi cele de a doua şi a treia zi cer pregătiri speciale. De Ignat se taie porcul. Fiecare familie creşte un porc sau, la oraş, cumpăra de undeva carne. De Crăciun este obligatoriu să se mănînce mezeluri de porc pregătite în casă: tobă, lebăr, caltaboş, cîrnaţi. Chiar şi astăzi, cînd avem supermarketuri pline de mezeluri, femeile din România fac ele singure toba şi caltaboşul, iar bărbaţii învîrt manivela maşinii de făcut cîrnaţi. Bărbaţii sînt mîndri de priceperea nevestelor, iar ele se laudă cu ajutorul dat de ei.
Tăierea porcului în curte e o sărbătoare care, în România se ţine şi azi în fiecare sat. Seamănă mai mult cu un sacrificiu păgîn. Porcul familiei, crescut un an, greu de 120-150 de kilograme este scos din cocină, trîntit în zăpadă şi un bărbat mai viteaz îi taie gîtul cu un cuţit. Nu toţi bărbaţii se pricep la asta, dar cei mai mulţi o fac. Apoi se pîrleşte părul porcului cu paie aprinse, se frige pe loc o parte din carne. Ea se împarte celor de faţă, rude şi vecini, adunaţi anume împreună cu pahare de ţuică tare: Pomana porcului. Se bea pentru sufletul lui de porc, dus la cer. În semn de recunoştinţă pentru că din carnea lui se va îndestula toată familia.
Într-un an, într-un sat, unui bărbat i-a fost milă să taie porcul şi l-a omorît sufocîndu-l cu gaz dintr-o butelie. Numai că apoi, cînd a aprins paiele să-l pîrlească, gazul adunat în porc a explodat şi porcul a sărit în aer ca o bombă. S-a făcut bucăţi dar bucăţile au fost adunate şi mîncate. S-a dus vestea în toată România deşi, fireşte, televiziunea nu dăcea pe-atunci asemenea ştiri. Şi totuşi totul se afla.
La masa de Crăciun, după mezelurile cu ţuică rece sau fiartă, vin la rînd sarmalele, învelite în varză murată în sare. Ele se mănîncă obligatoriu cu mămăligă. Apoi vine friptura de porc şi de curcan. Se bea vin roşu pentru bucuria naşterii Mîntuitorului. La sfîrşit, neapărat cozonacii. Cu nucă pisată şi stafide. Masa de Crăciun la români cuprinde aceste feluri an de an. Am mîncat aceeaşi listă de bucate timp de 40 de ani, nu m-am plictisit şi o voi mai mînca pînă la sfîrşitul vieţii. Oriunde în lume trăiesc români, ei mănîncă la fel. Vinul românesc făcut în casă este roşu, acrişor, sau negru, cu tanin. El se potriveşte la carnea grasă de porc. Se cheamă zaibăr, vin de buturugă sau, dacă e mai dulce, “căpşunică“. |uica se face din prune sau corcoduşe, se fierbe cu puţin zahăr şi cu piper şi se bea fierbinte. Bărbatul care tuşeşte primul se spune că plăteşte, e considerat un bărbat mai slab decît ceilalţi. Cînd eram copii încercam să bem un pic de ţuică fierbinte fără să tuşim.
În vremea copilăriei mele, cel mai greu de făcut erau cozonacii. Un om din Germania sau din Italia ar putea zîmbi. Chiar un copil, care s-a născut în România după 1989 nu poate înţelege ce însemnau în copilăria mea cozonacii. Ouăle se găseau cu greu. Făina şi mai greu, şi era neagră. Zahărul se dădea numai pe cartelă, iar drojdia, chiar dacă se găsea de undeva putea fi proastă şi cozonacii nu mai creşteau. O lună sau două înainte, bunica şi mama mea nu ne făceau prăjituri. Tot zahărul trebuia păstrat pentru cozonacii de Crăciun. Într-un an, eram deja inginer, am lucrat o lună într-un birou de evidenţă care a făcut o lucrare pentru organizaţia de partid. Pentru că lucrasem bine, un şef de acolo ne-a dăruit celor 4-5 care făcusem treaba, în mare secret, cîte un pachet de drojdie de calitate. Am fost fericit. Am dus-o mamei acasă şi au ieşit nişte cozonaci grozavi.
În ajunul Crăciunului în casă domnea o tensiune, o îngrijorare ca în apropierea unui examen. Anul ăsta vor ieşi cozonacii? Mama, bunica, mătuşile se adunau ca un consiliu de moaşe la o naştere grea. Se cumpărau de pe piaţa neoficială cîte 2-3 kg. de făină germană. Se putea găsi ori primi în dar cîte o pungă de zahăr alb de la un magazin pentru nomenklatură. Chiar cînd coca ieşea bine exista pericolul ca, la aragaz, să nu fie gaze şi flacăra prea mică strica aluatul. De aceea, pentru siguranţă, cozonacii se coceau la 4-5 dimineaţa cînd gazul avea presiune mai bună. Erau zile şi nopţi de mare emoţie. Dar totdeauna în dimineaţa zilei de Ajun ne trezeam în mirosul de cozonac proaspăt. Mama şi bunica mea coceau mulţi cozonaci. Îi dăruiau şi altor rude care nu reuşeau să-şi facă.
Bradul de Crăciun se împodobeşte înainte de Ajun şi se păstrează pînă după Anul Nou în casă. În copilărie, noi, copiii, lungeam cît de mult operaţia de împodobire pe care o comanda bunicul meu. Am locuit şi locuiesc într-o casă mare şi bradul putea fi înalt. Podoabele pentru brad se găseau, fireşte, tot greu. Le păstram de la an la an. Numai că într-un an pisica a sărit în brad şi l-a răsturnat, spărgînd multe dintre podoabe.
Am făcut o introducere lungă pentru că îmi face plăcere să-mi amintesc cît mai mult şi mai bine de Crăciunul copilăriei. Faptul că sărbătoarea era ceva oarecum interzis şi totul se aduna cu greutate îi dădea un farmec aparte. Să nu uităm că în România, iarna, circulaţia automobilelor private se interzicea iarna. Pretextul era să nu se stînjenească aprovizionarea pe străzile înzăpezite. Dar zăpada lipsea, aprovizionarea cu alimente lipsea şi ea şi totuşi maşinile erau oprite.
Azi, cînd doar mă duc cu maşina la supermarket ca să umplu coşul, Crăciunul nu mai e la fel de plăcut. Sau poate e din cauza copilăriei care a trecut. Pe-atunci cele mai mărunte jucării primite sub brad ne făceau fericiţi cum astăzi nu mai putem fi.
Regimul comunist găsise şi pentru cadourile de Crăciun o mască. În magazine se făcea reclamă sub deviza: Decembrie-Luna Cadourilor. Deci nu venea Moş Crăciun cu sania lui trasă de reni. Venea o lună întreagă a cadourilor.
Ei bine, într-o zi de iarnă, eram deja student, luna cadourilor n-a mai venit. Nici Moş Gerilă, care îl înlocuia cît de cît pe Moş Crăciun, n-a mai avut voie să apară. Propaganda a găsit o formulă mai crudă decît oricînd. Era un semn al disperării care cuprinsese regimul în ultimii ani de întuneric. Copiilor din grădiniţe şi micilor şcolari li s-a spus de către educatoare şi învăţătoare că Moş Crăciun a murit. Nu toate educatoarele au avut curajul să spună un lucru atît de sinistru. Dar unele au făcut-o de spaimă sau din prostie. Nu toţi părinţii au avut curajul să nege, acasă, ceea ce copilul a auzit pe cale oficială. Unii au spus:
– Dacă aşa ţi-a zis tovarăşa educatoare, aşa o fi.
O disperare imensă a cuprins copiii mici ai unei ţări mici ţinute în întuneric şi frig.
Nu mai eram la vîrsta cînd credeam în Moş Crăciun. Dar această propagandă cretină m-a durut la fel de tare ca şi cum aş fi crezut în Moş Crăciun şi mi s-ar fi spus că a murit. Încă vreo cîţiva ani, blîndul moş a lipsit din peisajul românesc. Crăciunul era tot mai sărac, mai întunecat.
Într-o seară de duminică, în decembrie, am primit un telefon. Am recunoscut vocea unui prieten care mi-a spus:
– Chiar dacă recunoşti vocea, nu pomeni nici un nume. Vreau să-ţi spun că la Timişoara se trage în populaţie.
Începuse revoluţia. Ştiam că va veni, nu ştiam cum va fi. Peste două zile studenţii au fost trimişi în vacanţă mai devreme. Pe 20 decembrie toată lumea ştia ce fusese la Timişoara şi, pe 21, cînd toată lumea a văzut la TV că pentru prima dată dictatorul e întrerupt de mulţime, toţi am strigat:
– A început!
A fost, desigur, şi o lovitură de stat, dar noi, care am ieşit pe străzi, nu ştiam asta. În Noaptea de Ajun 1989 am tipărit primul ziar liber al studenţilor din Bucureşti. Apoi am fugit pe jos pînă acasă. Pe străzi se auzeau rafale de mitralieră ca pe front. Trăgeau “teroriştii” care apoi n-au fost niciodată descoperiţi. Probabil erau simple aparate de făcut zgomot. Dar nici asta n-aveam de unde s-o ştim atunci.
Acasă, bradul era împodobit, totul părea liniştit. Am băut vin şi am mîncat cozonaci ca totdeauna. A doua zi, după un proces de cîteva minute, dictatorul şi nevastă-sa au fost împuşcaţi ca nişte cîini turbaţi. Din afară, poate că a părut bestial, dar asasinii lui Moş Crăciun o meritau. Peste încă o zi, în mijlocul Bucureştiului, se auzeau încă rafale de mitralieră. Dar oamenii nu le mai băgau în seamă. Stăteau la rînd să cumpere portocale, o marfă rară pentru români.
A treia zi, au fost mai puţine gloanţe şi mai multe portocale. Moş Crăciun înviase.
În fiecare an, de Crăciun, cînd ascult colinde şi desfac o portocală îmi amintesc că am fost martor la moartea şi la învierea lui Moş Crăciun .

D-ale vremii, In familie, La serviciu, Obiceiuri, Obligatii cetatenesti, Pe strada, Social

Cizmulite de cauciuc

April 26th, 2006

Erau ieftine si practice si nostime (cel putin pentru copilul din mine, mai ales ca mi le-a adus Mos Nicolae). Imitau oarecum opincile (cu sireturi sculptate in plastic), aveau o portiune impermeabila sus (de fas), si sosete interioare care imitau blanita si care dupa un timp se uzau, vai de steaua lor. Eu am primit pe rosu si frate-miu pe bleu. Mamaaa, ce bune erau la sanie!

Pe strada

Moda ’87

April 1st, 2006

Multe dintre fete erau preocupate de desen si creatie vestimentara. Majoritatea femeilor erau tot timpul ocupate sa-si faca singure haine, sa le modifice, sa le imbunatateasca, sa mai coasa o paieta, o dantela, ceva aparte fata de toate “uniformele” din comert. 

Mi-ar placea sa revad, totusi, tricourile sau palariutele cu “Mamaia ‘ 83… 84… etc”

Frumusete, Pe strada