Archive

Archive for the ‘Obiceiuri’ Category

Amintiri din acei ani

January 4th, 2009

Va aduceti aminte de “Aventurile lui Habarnam”? Ce nume haioase aveau: Stie-Tot, Zahar Zaharescu Limonada (ca aici mi-am amintit de carte), Ochi Albastri, Fulg-de-Nea, Trageimpinge, etc. Ha ha ha!!!

“Morcoveatza”

Mai era o carte cu nu Meshter Prospero…am uitat numele

NU regret acele vremuri; pentru ca stateam in Bucuresti la bloc in secolul XX si faceam lectii la lumanare cand se lua curentul; pt. ca am innebunit de frig in iernile alea tzapene din 86-87-88 (stateam in Tineretului); pt ca aveam un vecin militian care in 90 a facut facultatea de Drept si nu facea acordul, care ne invita la el “la video” undea beam si Pepsi, care s-a apucat sa aduca masini din Elvetia si sa le vanda in Vitan (ca era aproape) impreuna cu un sofer de ambasada si un lucrator vamal (toti din bloc). In 13-15 iunie s-a dus la mama si i-a spus ca el si-a luat concediu in acele zile si pleaca din tara si ca ar fi bine sa plecam si noi cateva zile din Bucuresti.

Orele de “dezvoltarea vorbirii” le tineti minte? Dar “Informare politica”? La aceasta din urma ma pregatisem foarte bine cu niste citate din “conferinta Nationala…..”. Ma ridic si incep sa vorbesc; la un moment dat ma refer la Ceausescu spunand: “el….a facut…”. Invatatoarea ma opreste, urla “cum ai spus!?” si mi-a tras o palma de o tin minte si acum la 30 ani. Am indraznit sa spun “el” in loc de “dansul” probabil.

In vara lui 89 varul meu mai mic avea vreo 4 luni. Mama lui a stat la coada si a luat ultima bucata de branza de la magazin in acea zi. Afara, un cetatean care nu mai apucase branza, i-a smuls punga din mana, a facut o criza de nervi instantaneu, a injurat-o si a aruncat cat a putut de tare punga cu branza peste el…in carucior. In acest stadiu de animale de adusesera comunistii si unii dintre voi vad ca regreta acele vremuri “pt ca aveam un serviciu asigurat macar”

Va aduceti aminte cum luam ulei in 89? Veneai cu sticla de 1L si vanzatoarea iti turna cu ibricul ulei varsat, direct din butoiul ala de culoare cacanie

Obiceiuri

Lada de zestre

October 5th, 2007

lada_de_zestre_fsdfgsd.jpg

Cine nu are bunici cu lăzi de zestre, să îşi cumpere. În astfel de lăzi frumos pictate sau sculptate pe din-afară se ascund tot felul de suprize: cămăşi, chimire, batiste, ştergare, sticluţe goale de parfum cu urme de parfum în ele, bani legaţi în batistă, bomboane ascunse, lumânări, fusuri etc. Asta e lada bunică-mii.

Obiceiuri, Obiecte decorative

Ventuze contra racelii

October 5th, 2007

ventuze_fasdfasda.jpg

Ventuzele erau nişte borcănele folosite ca tratament contra răcelii. Erau mai întâi sterilizate cu un băţ cu vată dată prin spirt, apoi vidate cu o flacără (lumânare) şi aplicate pe spate în special în zona plămânilor. Se acoperea spatele cu o patură şi stateai aşa câteva ore (nu ştiu exact). Se pare că erau destul de eficiente deşi lăsau nişte vânătăi urâte pentru un timp.

Obiceiuri, Sanatate

23 august 1986

October 5th, 2007


Made in Romania – Ceausescu 1986 – 23 august
Vezi mai multe video din Politica
23august_dfgdfdf.jpg
23august_fsadgfsd.jpg
23august_fdgsdfs.jpg

Activitati, Ceausescu, Obiceiuri, Obligatii cetatenesti

obiceiuri … cind mergeam pe jos la scoala … !!!

July 8th, 2007

va mai ai aduceti aminte ca se obisnuia sa nu se treaca peste un canal cu 4 gauri – numai capacurile de canale cu 6 gauri erau cu noroc – – sau cind treceau masinile cu numerele facute din trei cifre egale : 777 sau 999 erau cele mai norocoase sa nu mai vorbim de cele cu 8888 sau 2222 maaaama ce noroc mai aveam !!!!!!

in trecut nu erau asa de multe masini asa ca era un joc placut !

Obiceiuri

sus pe bloc la PIATA AMZEI

July 8th, 2007

Era de nemaipomenit vara sa stam pe bloc si sa ne uitam la apusul soarelui , se vedea Bucurestiul de sus, cit era de frumos el vara . Acoperisurile erau calde iar aerul tremura ca o fata morgana peste ele….era o liniste plina de zgomote din indepartare , numai rindunicile ne trezeau la realitate – la virsta de 8, 9, 10 ani asta era ocupatia noastra preferata dupa o joaca tare in curte… ne apuca nostalgia si mergeam pe bloc si povesteam fel si fel de chestii sau ne inchipuiam cum e acuma acolo unde apune soarele, deci in vest … eram destul de mici mari filosofi pe vremea aia, amindoi prietenul meu cel mai bun din copilarie Co. si eu …. a fost frumos….si visam in timp ce soarele se culca si se facea seara – sus pe bloc …

D-ale vremii, Jocuri afara, Jocuri&jucarii, Obiceiuri, Pe strada, Social, Strazi

URME IN ZAPADA ….amintiri …de mic copil….

July 8th, 2007

Urmele in zäpada

…era iarna si ningea.
Seara inainte sa mä bag in pat, eu avind vreo sase ani, mä uitam un pic afarä prin fereasträ cum cad fulgii si imi doream ca zäpada sa fie si mai mare a doua zi ca sä merg cu Tata cu säniuta.
In zori de zi, dorinta se implinise, zapada era prea frumoasa ca sa fie adevarata.

Ma imbraca Tati cu doi pantaloni doua pulovere, fularul, manusile, caciulita , ghetele cele mai calde, geaca impermeabila ( care le aranjase mama ) si hai la drum.
Sania era de lemn, scurta, tare si foarte repede. Funia era atit de lunga, ca Tata sa poata sa ma traga, dar sa nu se loveasca cu calciiul de virful sänii si sa ii pot vedea cit mai bine amprentele bocancilor lui uriasi.

O luam din Amzei pe Calea Victoriei la dreapta, directia Muzeul Enescu, pe linga Muzeul Antipa, spre Arcul de Triumf.
Unde incepea Herastraul era inainte o pirtie de nemaipomenit. Era lunga si periculoasa pentru ca era in panta mare, avea curbe indesate si erau si multi pomi. La inceput numai noi o stiam. Incet , incet veneau si alti copii . Ne luam la intrecere, cine are cea mai tare sanie, cine e primul jos, cine e primul sus, cine are ce manusi , ghete … etc. … Dar nimeni nu avea bocanci ca Tata.
Dupa vreo citeva ore bune de pirtie si degete inghetate, ne intorceam spre casa cu o mare foame pe sarmalele pregatite de mama.

Era una din acele zile de iarna, in care mergeai prin Bucurestiul inzapezit, si era ca in povesti, parea a fi totul din frisca iar zaharul pudra cadea din cerul fermecat.
Cu toate ca mergeau si masinile si autobuzele era o liniste cuprinzatoare.
Toate zgomotele obisnuite a orasului erau filtrate. Parca toti sopteau. Totul era curat.

Din momentul in care ma asezam pe sanie si Tata incepea sa ma traga, incepea o perioada de contemplare , de reflectare , de meditare , de vis .
El parea si mai mare, acuma ca sedeam. Era mare si puternic.
Puterea lui si exactitatea tactului pasilor lui ma leganau intr-un fel de trance.
Ma fascinau urmele bocancilor lui Tata care ramineau in acelasi ritm in zapada.
Prin forta si greutatea lui , zapada scirtiia moale dar sanatos intr-un ton bas-bariton…
… era sunetul iernii si ritmul vietii. Nimic nu ne putea opri. Mergeam spre casa.

Activitati, D-ale vremii, In familie, Jocuri afara, Jocuri&jucarii, Locuri, Obiceiuri, Pe strada, Strazi

Generaţia X

December 13th, 2006

De o vreme circula pe net acest email (mai vechi, e adevărat), care mie mi se pare esenţa a tot ce este pe acest blog şi un rezumat al vremurilor pe care noi, cei care subscriem, le-am trăit. Rog autorul articolului să se “arate” ca să îi pot cita cum trebuie.

Aceasta este o scrisoare nostalgica, adresata celor care fac parte din generatia NOASTRA, GENERATIA X.

Nascuti la inceputul anilor 80, sfarsitul anilor 70 vedem acum in anul 2006 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o ei, si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar ne pricepem la istorie si la politica mai mult decat cred batranii, care bombane in spatele nostru ca “noi nu stim nimic”.

Suntem ultima generatie care a jucat `scunsea, Castel, Ratele si Vanatorii, Tara tara vrem ostasi, Prinsea, Sticluta cu otrava, Pac Pac, Hotii si vardistii, ultimii are au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care ne-am jucat pe jocurile video (remember Mario?) si primii care am vazut desene animate color.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Diesel era deja lider de gasca.

Baietii si-au scris numarul fotbalistului preferat cu pasta de dinti pe tricouri, iar fetele si-au cusut pe blugi stelute si inimioare.

Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere si am fost ultimii Soimi ai Patriei, cu costumele alea groaznic de nepotrivite cromatic.

Am invatat poezii in romaneste la gradinita, nu in engleza, si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Spuneam misto si fain in loc de cool. Am sorbit din ochi Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas.. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor. Ne uitam la desenele animate de la italieni si ne era ciuda ca nu avem si noi subtitrare sa intelegem de ce naiba s`a certat Mila cu Shiro.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala..

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys, si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam. Dar spre deosebire de
copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Pe ei daca ii intrebi, “muzica a inceput cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!”

Am citit Licurici, Pif si Hercule (care aveau cadou niste jucarii bestiale) si am baut Cico si sucuri de la tec fara sa ne fie teama ca au prea multe E-uri, iar la scoala beam toata clasa dintr`o sticla de suc fara teama de virusi.

Noi am injurat arbitrul care ne-a furat la meciul cu Danemarca, si poate ca tot noi i-am trimis 10000 de mailuri de “dulce”.

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris si jocuri de televizor, de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia asteptam la chefuri sa jucam Fantanita, sau Flori, fete sau baieti, sau Sticla, sau Adevar sau Provocare, sau orice ne dadea un pretext sa pupam !pe gura! pe cine “iubeam”.

Noi suntem cei care inca au mai “cerut (sau li s-a cerut) prietenia”, care inca roseam la cuvantul “SEX”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperand ca iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu
fie desfacut de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am baut doar apa imbuteliata, ne-am tavalit si balacit prin toate baltile si nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea “Feriti-va de magarus”.

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de first-timers…

Daca esti de-al nostru… Felicitari!

Adaug şi eu ceva din amintirile mele pe care mi le-a reîmprospătat articolul 😀

În 1988 cântam la şcoala “Ol’ McDonald has a farm i-a-i-aa-ooo”, cred că era singurul cântec englezesc pe care îl cântam, şi mai era “O brad frumos” pe care îl încercam în 4 limbi..

Şi acum îmi amintesc numărătoarea de la ‘scunsa – 10, 20, 30 .. Sutaaa 😀 .. cine nu-i gata îi dau cu lopata (la mine în zonă aşa se zicea). Mai jucam chestia aia de îi zicea “Ţările”, când desenam cu creta (n-aveam cretă din asta ca la tablă, ci bucăţi de BCA sau alte resturi de pe şantiere) un cerc mare în care desenam nişte ţări – îmi amintesc că unii îşi alegeau ţară Disneyland sau ţara lui Oz .. alţii pur şi simplu alegeau după cele mai tari naţionale de fotbal.

Fetele se jucau “elasticul” cu tot felul de scheme complicate, iar noi băieţii râdeam de ele mereu, iar singurul joc care îmi plăcea cu elasticul era “Cine mânâncă” .. 😛

Eu am prins jocurile pe TV alb negru, şi muream de curiozitate să ştiu cum e colorat Mario, cum arată color Battle City, Wild Gunman şi altele de pe consolele acelea de plastic ordinare. Organizam cu prietenii campionate de Mario şi Wild Gunman (se folosea un pistol cu care “trăgeai” în TV.. nici azi nu ştiu cum funcţiona) şi eram foarte mândru de “skillul” meu de pistolar.

La fel cu desenele animate. Habar-n-aveam cum arătau color, pe TV, Ţestoasele Ninja, până ce am văzut la un vecin care primise un TV color din Germania. Aproape tot Aventurierii Spaţiului l-am văzut alb negru, şi mult timp am crezut că uniformele alea roşii erau albastre. Pt mine Ştrumfii (the Smurfs, pt cine e mai tinerel) erau gri… auzisem că îs albaştri.. dar nu eram sigur până ce n-am văzut!
Vara eu mă jucam cu siringi de plastic cu care îmi stropeam prietenii de joacă şi când se îngroşa gluma, ne udam cu găleţile de la femeia de servici. Eram uzi leoarcă dar erau 38 de grade şi ne uscam repede, plus că alergam de nebuni. Azi cine mai joacă prinsa? Era şi varianta aia, prinsa pe cocoţate.

Prietenii îi chemam strigând la geam, exact cum scrie în articol… trezind tot blocul din “ora de linişte”. Jocurile erau foarte sportive, cele mai multe cu mingea – fotbal, handbal (după ce o câştigat ai noştri cupa mondială la handbal, s-au vândut toate mingile de handbal şi era foarte greu să mai găseşti una), tenis şi volei cu mingile acelea ieftine din cauciuc tare, ca plasticul. Apoi, cei care aveau “în spatele blocului” bară pentru bătut covoarele… ce chestie mi se pare azi… se jucau la bară tot felul de exerciţii, copiind-o pe Daniela Silivaş, “Milo”, sau alte gimnaste medaliate cu aur. Fetele îi provocau pe băieţi: precis tu nu poţi să faci cutare chestie la bară, na-na-nana-na!
Îmi amintesc luptele cu cornete, adevărate raiduri războinice prin zonă. Redute, cazemate, ambuscade de la etaj, din balcoane. Fabricatul de cornete era un meşteşug foarte apreciat, iar dacă erai bun, imediat îţi găseai mulţi prieteni. De regula a-ţi face cornete era sinonim cu sacrificarea caietelor de şcoală. Toţi băieţii aveau la un moment dat măcar un tub de plastic de 40-50cm, de “calibru” standard, pentru a putea refolosi muniţia, iar unii mai avansaţi tehnologic aveau tuburi duble cu ţintă şi locuri pentru cornete. Făceam concursuri de tipul cine poate trimite o cornetă pe bloc (de 4 etaje) sau cine poate să tragă în plasa de ţânţari a babei de la 3 sau 4… 😀 .. şi după ce îi ciuruiam bietei femei plasa, se lăsa cu ameninţări şi pâre la părinţi..confiscarea tuburilor, etc. etc… În afară de luptele balistice cu cornete, mai erau duelurile cu bâte şi vergi rupte din flora urbană. Unii îşi făceau arcuri, folosindu-se de elastic de la chiloţi. Alţii aveau mania prăştiilor. La un moment dat nu erai la modă dacă nu aveai o praştie de buzunar, care trăgea proiectile din sârmă izolată in forma de litera “V”.
Câţi dintre noi n-a avut bicicletă “Pegas” sau “Comoda”!?… Câte trânte am luat cu ea până am învăţat să “mă dau” cu ea, şi apoi nu fiecare copil avea biţă, cel care avea o dădea cu schimbul, pe ture, la prietenii de încredere… sau pe favoruri constând în abţibilde sau maşinuţe.

Nu-mi amintesc când eram mic, ca eu sau unul din prietenii mei de joacă să nu fi mâncat o bomboană scăpată pe jos. Sigur, nu mâncam tot de pe jos ca găinile, dar nu exista frica de “microbi”. Mâncam fructele nespălate, evident, direct din pom, şi adesea verzi. Sucurile (Brifcor, Cico) erau vara fermentate, dar erau bune pt că parcă aveau mai mult “sifon”.

Am făcut şi eu oracol, era o modă, şi da, m-am regăsit în articol… îmi plăcea de o colegă, dar îmi era ruşine să o cer “în prietenie” şi speram că după oracol o să îşi dea seama că pe ea o vreau de prietenă şi să facă ea primul pas. Aşteptam “reuniunile cu clasa” ca să ascultăm ultimele hituri, gen Ace of Base sau CC Catch… balade rock şi Maicăl. Atunci se legau prieteniile romantice şi se frângeau inimi.
Prin a 9-a, se povestea în budă de reviste porno, era un subiect atât de tabu, iar când un coleg a adus una, îi era aşa de frică de parcă adusese o bombă!
Îmi amintesc de primele telenovele – Sclava Isaura, Şi bogaţii plâng … şi evident de “Feriţi-vă de Măgăruş”. Nu ştiu nici acum ce a avut emisiunea asta atât de magic, încât a rămas aşa de întipărită în minţile noastre. Dar îmi mai amintesc de Abracadabra, primii ani.. , de Omide (cu regretata Anda Călugăreanu), Arlechino şi alte emisiuni pt copii pe care le aşteptam ca pe Moş Crăciun în fiecare sâmbătă dimineaţă. Îmi amintesc ce marcat am fost când l-au ucis pe Mihalea, prin 1993. Mai erau şi emisiunile acelea de duminică, gen Caleidoscop, sau acea emisiune infernală, 25 de ore (sau aşa ceva), care ţinea toată ziua, cu Jeana Gheorghiu şi încă un tip care era de la ştiri.

Şi da, legat de bancnote, se întoc vremurile! Ţin minte ce şoc a fost pentru bătrâni să vadă bancnota de 200 de lei, cu Enescu pe ea (cred, corectaţi-mă dacă greşesc), care a dispărut odată cu cele slinoase de 500 de lei, cu Brâncuşi, în două variante (pe gri şi maro). Recent am auzit că va apărea o nouă bancnotă de 200 de RON! 😀

D-ale vremii, Obiceiuri

Poveste de Craciun

May 17th, 2006

Poveste românească de Crăciun
sau
Moartea şi învierea lui Moş Crăciun
de Horia Gârbea
Nota: acest text a fost scris pentru a fi tradus in limba germana si a fost prezentat ca lectura publica in aceasta limba in mai multe intilniri literare din Germania in anii 2004 si 2005.

În vremea copilăriei mele, în România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Oficial, Crăciunul nu exista. Nici Moş Crăciun nu exista. În locul lui venea alt moş, Moş Gerilă, care aducea cadouri de Anul Nou. Un moş inventat de comunişti.În România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Totuşi, de Crăciun, aproape nimeni nu muncea. Se aduceau de acasă mîncarea tradiţională şi vinul, se improvizau mici petreceri neoficiale la care şi şefii beau cîte un pahar, tot neoficial.
În ajun, şefii care voiau să facă pe popularii lăsau femeile să plece acasă ca să pregătească masa tradiţională. Dar mîncarea se găsea destul de greu, mai ales la oraş. Multe familii puteau să îşi sărbătorească mai bine Crăciunul doar pentru că aveau rude la ţară. Acolo se putea creşte cîte un porc sau un curcan. Se putea face şi vin din struguri adevăraţi, nu surogatul de la magazin. Mulţi români făceau însă vinul acasă: striveau de toamna strugurii în saci de plastic, pe balcon, îi lăsau la fermentat în borcane mari de sticlă şi apoi îl puneau în damigene. De Crăciun şi de Anul Nou destupau damigenele şi fiecare, doctori, ingineri, profesori, avocaţi, se lăudau cu vinul lor de casă.

Noi, copiii, aveam însă vacanţă. Vacanţa începea totdeauna pe 22 decembrie şi aşa a rămas pînă azi. Chiar şi studenţii aveau vacanţă. În primii ani de comunism nu li se dădea liber studenţilor. Dar în 1968, de Crăciun, a avut loc o mini-revoltă a studenţilor care a speriat de moarte autorităţile. Grupuri de studenţi au ieşit să demonstreze pe bulevardele din Bucureşti purtînd icoane pictate chiar de ei şi scandînd: “A înviat tradiţia”. Cereau să fie liberi de Crăciun. Autorităţile au făcut o mişcare neobişnuit de inteligentă. I-au lăsat în pace şi le-au dat vacanţă. De atunci, pe 22 decembrie, trenuri pline de studenţi plecau dinspre oraşele universitare spre micile oraşe unde locuiau familiile lor.
De Crăciun, la televizor şi la radio nu se cîntau colinde. Şi totuşi, prin oraşe circulau cete de copii îmbrăcaţi în costume speciale, mai mult podoabe de hîrtie sau pînză aplicate peste hainele obişnuite. Purtau toiege cu panglici şi stele din lemn vopsit. Sunau la uşi şi colindau sau, la sate, umblau din poartă în poartă, prin zăpadă, cîntînd:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Steaua luminează
Şi adeverează.
Că azi Prea Curata,
Prea Nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Lumea îi primea şi le dădea covrigi şi mere, cozonaci dar, mai adesea, bani. De multe ori chiar studenţi cu voci bune improvizau mici coruri de colinde şi cîştigau bani mulţi pentru că ofereau ceva ce nu se putea găsi uşor: cîntecele tradiţionale.
În serile dinainte de Crăciun, pe străzile vechi ale oraşelor sau pe uliţele satelor, bătrîni şi copii mergeau la biserică, le denie. Oamenii maturi, cu serviciu, nu se duceau. Se temeau că vor fi văzuţi şi pot avea necazuri la locul unde lucrau. Dar bătrînii şi copiii nu aveau nimic de pierdut.
În felul acesta, pe vremea copilăriei mele, Crăciunul şi Paştele existau şi nu existau, se sarbătoreau sau nu se sărbătoreau. Depinde ce voiai să vezi. Unii vecini, erau atît de temători, încît strîngeau resturile meselor de Crăciun şi de Paşte în pungi închise pe care nu le aruncau în lăzile de gunoi de lîngă casă. Mai ales cojile ouălor vopsite de Paşte i-ar fi putut trăda că au serbat Învierea lui Hristos. Le duceau, departe, pe alte străzi, în cutiile de gunoi din staţiile de tramvai.
Dar, de obicei, oamenii nu se temeau atît de tare. Nici autorităţile nu făceau mare caz. Se prefăceau doar că sărbătoarea Naşterii nu există. În serile de Ajun, în afară de colindători, oamenii ascultau colinde la posturile de radio din Europa de Vest.
Cînd eram copil am învăţat “O, Tannenbaum” şi îl cîntam acompaniat la pian de o mătuşă sau de tatăl meu. Cei mari organizau o petrecere pentru copii, care era totdeauna veselă. Şi cîntam în cor, într-o germană aproximativă “O, Tannenbaum”. Ştiam doar că n-avem voie să-l cîntăm la şcoală şi nici nu-l cîntam.
Pentru cineva care nu a trăit în Europa de Est e greu de înţeles ce însemna pentru noi Crăciunul. Era o sărbătoare foarte frumoasă mai ales că era, nu interzisă, dar neoficială. Pentru noi, copiii, era cu atît mai atrăgătoare pentru că era misterioasă. Totul se numea, în public, altfel decît acasă. Bradul de Crăciun se găsea cam greu, dar se găsea, numai că se numea “pom de iarnă“. În magazine apărea, ici-colo, cîte un figurant îmbrăcat în haină roşie şi cu barbă de vată, dar el se numea Moş Gerilă. La şcoală, la orele de desen, pictam felicitări zise de Anul Nou pe care nu trebuiau să apară însă lumînările, Fecioara, Pruncul Sfînt sau Ieslea din Bethleem.
În copilăria mea, în România, şi cu atît mai mult în tinereţea mea, în ultimii ani de comunism, mîncarea se găsea greu şi era de calitate proastă. După tradiţie, ar fi trebuit să ţinem post şase săptămîni înainte de Crăciun şi de Paşte. Să nu mîncăm nu numai carne, dar nici ouă, lapte sau brînză. Aşa e tradiţia ortodoxă. Dar, la lipsurile care erau, cine găsea puţină carne nu se mai gîndea la tradiţii.
Proviziile pentru Crăciun se strîngeau din vreme, pentru că la români masa din seara de Ajun, cea de prînz de Crăciun şi cele de a doua şi a treia zi cer pregătiri speciale. De Ignat se taie porcul. Fiecare familie creşte un porc sau, la oraş, cumpăra de undeva carne. De Crăciun este obligatoriu să se mănînce mezeluri de porc pregătite în casă: tobă, lebăr, caltaboş, cîrnaţi. Chiar şi astăzi, cînd avem supermarketuri pline de mezeluri, femeile din România fac ele singure toba şi caltaboşul, iar bărbaţii învîrt manivela maşinii de făcut cîrnaţi. Bărbaţii sînt mîndri de priceperea nevestelor, iar ele se laudă cu ajutorul dat de ei.
Tăierea porcului în curte e o sărbătoare care, în România se ţine şi azi în fiecare sat. Seamănă mai mult cu un sacrificiu păgîn. Porcul familiei, crescut un an, greu de 120-150 de kilograme este scos din cocină, trîntit în zăpadă şi un bărbat mai viteaz îi taie gîtul cu un cuţit. Nu toţi bărbaţii se pricep la asta, dar cei mai mulţi o fac. Apoi se pîrleşte părul porcului cu paie aprinse, se frige pe loc o parte din carne. Ea se împarte celor de faţă, rude şi vecini, adunaţi anume împreună cu pahare de ţuică tare: Pomana porcului. Se bea pentru sufletul lui de porc, dus la cer. În semn de recunoştinţă pentru că din carnea lui se va îndestula toată familia.
Într-un an, într-un sat, unui bărbat i-a fost milă să taie porcul şi l-a omorît sufocîndu-l cu gaz dintr-o butelie. Numai că apoi, cînd a aprins paiele să-l pîrlească, gazul adunat în porc a explodat şi porcul a sărit în aer ca o bombă. S-a făcut bucăţi dar bucăţile au fost adunate şi mîncate. S-a dus vestea în toată România deşi, fireşte, televiziunea nu dăcea pe-atunci asemenea ştiri. Şi totuşi totul se afla.
La masa de Crăciun, după mezelurile cu ţuică rece sau fiartă, vin la rînd sarmalele, învelite în varză murată în sare. Ele se mănîncă obligatoriu cu mămăligă. Apoi vine friptura de porc şi de curcan. Se bea vin roşu pentru bucuria naşterii Mîntuitorului. La sfîrşit, neapărat cozonacii. Cu nucă pisată şi stafide. Masa de Crăciun la români cuprinde aceste feluri an de an. Am mîncat aceeaşi listă de bucate timp de 40 de ani, nu m-am plictisit şi o voi mai mînca pînă la sfîrşitul vieţii. Oriunde în lume trăiesc români, ei mănîncă la fel. Vinul românesc făcut în casă este roşu, acrişor, sau negru, cu tanin. El se potriveşte la carnea grasă de porc. Se cheamă zaibăr, vin de buturugă sau, dacă e mai dulce, “căpşunică“. |uica se face din prune sau corcoduşe, se fierbe cu puţin zahăr şi cu piper şi se bea fierbinte. Bărbatul care tuşeşte primul se spune că plăteşte, e considerat un bărbat mai slab decît ceilalţi. Cînd eram copii încercam să bem un pic de ţuică fierbinte fără să tuşim.
În vremea copilăriei mele, cel mai greu de făcut erau cozonacii. Un om din Germania sau din Italia ar putea zîmbi. Chiar un copil, care s-a născut în România după 1989 nu poate înţelege ce însemnau în copilăria mea cozonacii. Ouăle se găseau cu greu. Făina şi mai greu, şi era neagră. Zahărul se dădea numai pe cartelă, iar drojdia, chiar dacă se găsea de undeva putea fi proastă şi cozonacii nu mai creşteau. O lună sau două înainte, bunica şi mama mea nu ne făceau prăjituri. Tot zahărul trebuia păstrat pentru cozonacii de Crăciun. Într-un an, eram deja inginer, am lucrat o lună într-un birou de evidenţă care a făcut o lucrare pentru organizaţia de partid. Pentru că lucrasem bine, un şef de acolo ne-a dăruit celor 4-5 care făcusem treaba, în mare secret, cîte un pachet de drojdie de calitate. Am fost fericit. Am dus-o mamei acasă şi au ieşit nişte cozonaci grozavi.
În ajunul Crăciunului în casă domnea o tensiune, o îngrijorare ca în apropierea unui examen. Anul ăsta vor ieşi cozonacii? Mama, bunica, mătuşile se adunau ca un consiliu de moaşe la o naştere grea. Se cumpărau de pe piaţa neoficială cîte 2-3 kg. de făină germană. Se putea găsi ori primi în dar cîte o pungă de zahăr alb de la un magazin pentru nomenklatură. Chiar cînd coca ieşea bine exista pericolul ca, la aragaz, să nu fie gaze şi flacăra prea mică strica aluatul. De aceea, pentru siguranţă, cozonacii se coceau la 4-5 dimineaţa cînd gazul avea presiune mai bună. Erau zile şi nopţi de mare emoţie. Dar totdeauna în dimineaţa zilei de Ajun ne trezeam în mirosul de cozonac proaspăt. Mama şi bunica mea coceau mulţi cozonaci. Îi dăruiau şi altor rude care nu reuşeau să-şi facă.
Bradul de Crăciun se împodobeşte înainte de Ajun şi se păstrează pînă după Anul Nou în casă. În copilărie, noi, copiii, lungeam cît de mult operaţia de împodobire pe care o comanda bunicul meu. Am locuit şi locuiesc într-o casă mare şi bradul putea fi înalt. Podoabele pentru brad se găseau, fireşte, tot greu. Le păstram de la an la an. Numai că într-un an pisica a sărit în brad şi l-a răsturnat, spărgînd multe dintre podoabe.
Am făcut o introducere lungă pentru că îmi face plăcere să-mi amintesc cît mai mult şi mai bine de Crăciunul copilăriei. Faptul că sărbătoarea era ceva oarecum interzis şi totul se aduna cu greutate îi dădea un farmec aparte. Să nu uităm că în România, iarna, circulaţia automobilelor private se interzicea iarna. Pretextul era să nu se stînjenească aprovizionarea pe străzile înzăpezite. Dar zăpada lipsea, aprovizionarea cu alimente lipsea şi ea şi totuşi maşinile erau oprite.
Azi, cînd doar mă duc cu maşina la supermarket ca să umplu coşul, Crăciunul nu mai e la fel de plăcut. Sau poate e din cauza copilăriei care a trecut. Pe-atunci cele mai mărunte jucării primite sub brad ne făceau fericiţi cum astăzi nu mai putem fi.
Regimul comunist găsise şi pentru cadourile de Crăciun o mască. În magazine se făcea reclamă sub deviza: Decembrie-Luna Cadourilor. Deci nu venea Moş Crăciun cu sania lui trasă de reni. Venea o lună întreagă a cadourilor.
Ei bine, într-o zi de iarnă, eram deja student, luna cadourilor n-a mai venit. Nici Moş Gerilă, care îl înlocuia cît de cît pe Moş Crăciun, n-a mai avut voie să apară. Propaganda a găsit o formulă mai crudă decît oricînd. Era un semn al disperării care cuprinsese regimul în ultimii ani de întuneric. Copiilor din grădiniţe şi micilor şcolari li s-a spus de către educatoare şi învăţătoare că Moş Crăciun a murit. Nu toate educatoarele au avut curajul să spună un lucru atît de sinistru. Dar unele au făcut-o de spaimă sau din prostie. Nu toţi părinţii au avut curajul să nege, acasă, ceea ce copilul a auzit pe cale oficială. Unii au spus:
– Dacă aşa ţi-a zis tovarăşa educatoare, aşa o fi.
O disperare imensă a cuprins copiii mici ai unei ţări mici ţinute în întuneric şi frig.
Nu mai eram la vîrsta cînd credeam în Moş Crăciun. Dar această propagandă cretină m-a durut la fel de tare ca şi cum aş fi crezut în Moş Crăciun şi mi s-ar fi spus că a murit. Încă vreo cîţiva ani, blîndul moş a lipsit din peisajul românesc. Crăciunul era tot mai sărac, mai întunecat.
Într-o seară de duminică, în decembrie, am primit un telefon. Am recunoscut vocea unui prieten care mi-a spus:
– Chiar dacă recunoşti vocea, nu pomeni nici un nume. Vreau să-ţi spun că la Timişoara se trage în populaţie.
Începuse revoluţia. Ştiam că va veni, nu ştiam cum va fi. Peste două zile studenţii au fost trimişi în vacanţă mai devreme. Pe 20 decembrie toată lumea ştia ce fusese la Timişoara şi, pe 21, cînd toată lumea a văzut la TV că pentru prima dată dictatorul e întrerupt de mulţime, toţi am strigat:
– A început!
A fost, desigur, şi o lovitură de stat, dar noi, care am ieşit pe străzi, nu ştiam asta. În Noaptea de Ajun 1989 am tipărit primul ziar liber al studenţilor din Bucureşti. Apoi am fugit pe jos pînă acasă. Pe străzi se auzeau rafale de mitralieră ca pe front. Trăgeau “teroriştii” care apoi n-au fost niciodată descoperiţi. Probabil erau simple aparate de făcut zgomot. Dar nici asta n-aveam de unde s-o ştim atunci.
Acasă, bradul era împodobit, totul părea liniştit. Am băut vin şi am mîncat cozonaci ca totdeauna. A doua zi, după un proces de cîteva minute, dictatorul şi nevastă-sa au fost împuşcaţi ca nişte cîini turbaţi. Din afară, poate că a părut bestial, dar asasinii lui Moş Crăciun o meritau. Peste încă o zi, în mijlocul Bucureştiului, se auzeau încă rafale de mitralieră. Dar oamenii nu le mai băgau în seamă. Stăteau la rînd să cumpere portocale, o marfă rară pentru români.
A treia zi, au fost mai puţine gloanţe şi mai multe portocale. Moş Crăciun înviase.
În fiecare an, de Crăciun, cînd ascult colinde şi desfac o portocală îmi amintesc că am fost martor la moartea şi la învierea lui Moş Crăciun .

D-ale vremii, In familie, La serviciu, Obiceiuri, Obligatii cetatenesti, Pe strada, Social

Ventuze

May 12th, 2006

ventuze_78658685.jpg

O practica care imi dadea fiori cand eram mica si mergeam la tara era aplicarea ventuzelor trecute prin flacara pe spate, in caz de raceli si dureri musculare. Nu stiu cat suport stiintific avea leacul, dar batranii care il foloseau erau mandri de urmele vinete circulare ramase pe spate (rated R) si spuneau ca se simt mai bine. Ventuzele erau din sticlă groasă, ca nişte pahare de iaurt, cu marginea rotundă şi netedă, pentru a nu pătrunde în piele. Se puteau aplica 16-20 de ventuze în acelaşi timp — flacara crea un vid si ventuzele aspirau pielea inauntru, odata cu toxinele, pare-se. In asemenea momente eram fericita ca la copii se aplica moldamin :)

Am gasit ca ventuzele sunt o terapie traditionala chinezeasca.

Obiceiuri, Sanatate

COZI

March 6th, 2006

coada_456747834.jpg

Lucian Boariu a pus azi pe propriul blog un post despre cozile de pe timpuri.
L-am “imprumutat” si eu :)

Alimentare, D-ale vremii, Obiceiuri

banane pe ziare

March 5th, 2006

banane_4567373.jpg

Ce gustoase erau bananele alea puse la copt pe ziare sus pe dulapuri :)

Alimentare, D-ale vremii, Obiceiuri