LaTrecut

Totul a inceput de la filmul “Fantoma lui Barba Neagra”, vazut intr-un atelier mecanic, la scoala 7 din “placutul si cochetul” cartier iesean Alexandru cel Bun. Filmul era proiectat in conditii primitive si incomode. Nici nu stiu daca am platit bilet, tot ce stiu este ca stateam langa o menghina si langa un polizor. Stiu cu precizie ca nu am inteles nimic din acel film, asa cum imi este proaspat si acum mirosul de ulei ce imbiba toate minunatele mecanisme din acel atelier-scoala…

Apoi totul a continuat prin descoperirea cinematografelor iesene Victoria, Republica, Tineretului – care era o dulce paragina -, si Copou. Biletele costau intre un leu si jumatate si trei lei. Cu inca doi lei puteai cumpara si seminte… Sunt martor ocular ca la anumite filme salile erau nu pline, ci burdusite. Era atata lume ca in caz de un incendiu sau orice alt eveniment neprevazut, s-ar fi produs un dezastru. Sa fi fost in Romania acelor ani o generatie de cinefili, mare iubitoare de arta? O generatie, desi rafinata, dispusa sa se calce in picioare pentru Raj Kapoor (vedeta filmelor muzicale indiene) sau Alain Delon (maximul de frumusete masculina, care in plus la noi a “dat” numele si unui pardesiu purtat de toate mamele si domnisoarele ce aveau o mie de lei in plus…). Simplu, raspunsul, cred ca-l stim cu totii, el se afla in lipsa tuturor canalelor de televiziune ce sunt astazi si in lipsa computerelor inca neinventate in forma ce o stim azi, si in lipsa aparatelor video (aici trebuie amintite serile si noptile pierdute prin apartamente inghesuite, stand cuminti si cu ochii rosii, sorbind vocea Margaretei Irinei Nistor, si luand cunostiinta cu Bruce Lee).

Amintirile imi spun ca aglomeratia cea mai mare se producea la filmele indiene, si asta si pentru ca populatia de etnie romma participa din plin. Pentru ce atata inghesuiala? Poate pentru ca ne regaseam in personajele de pe marele ecran, adica saraci, cenusii, melancolici, iubareti, parasiti, orfani, neintelesi, indaratnici, hoinari. Sau poate ca ne ingramadeam cu toti sa vedem cum altii pot fi mai saraci, mai dezbracati, mai nefericiti, mai chinuiti, mai flamanzi ca noi. Si cum ei, surpriza, desi lacrimeaza des, gasesc puterea de-a canta, (ce minunata lectie politica). Cred ca “aluatul” si “ingredientele” acestor filme, hraneau nevoia de “abandon”, de “mahmureala”, “de chef”, ale poporului “truditor”. Sau poate ca totul se reduce la: “vedeam ceea ce ni se dadea”. Filmele industriei cinematografice indiene erau mult mai ieftine si mai “inofensive” in comparatie cu cele produse de Hollywood.

Da, era vremea cand si eu plangeam inaintea “Vagabondului”, a “Lantului Amintirilor”, inaintea vocilor orientale si maslinoase. Dar nu m-a tinut mult, se nascuse “Star Wars” (Razboiul Stelelor). Trilogia care a revolutionat gusturile mele adolescentine. Sigur, astazi stiu, in acea vreme eu vedeam finalul… iar ca “inceputul” a fost realizat la aproape 30 de ani distanta de “final” e cu adevarat poveste hollywoodiana.

Trecut-au anii… Incepusem sa cunosc putin, putin, si cinematografia romaneasca. “Portile albastre ale orasului” e un film care a ramas in memoria mea pentru prestatia lui Ion Caramitru si pentru coloana sonora semnata de Doru Stanculescu: “Hai, hai, pe sub flori ma leganai…”, (Doru Stanculescu este unul dintre primii folkisti romani). Filmul e facut dupa un roman de Eugen Barbu (Soseaua Nordului) si are ca subiect insurectia armata de la 23 august. Subiect mult iubit de comunisti, data de 23 august 1994 fiind “sanctificata” si falsificata. Discutatul romancier a fost deseori acuzat de plagiat. A condus revista “Saptamana”, revista prin care Securitatea “impungea” sau denigra personaje din lumea literara romaneasca. El poate fi descoperit ca scenarist al altor filme, de fapt o serie numita generic “Margelatu“, in care Florin Persic avea rolul principal alaturi de Marga Barbu (sotia lui Eugen Barbu). “Portile albastre ale orasului” retin ca se termina intr-un ton oarecum cenusiu, asta in cinematografie se poate considera ca e fara happy end. Si urmatorul film care imi atrase atentia se termina trist, “Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”, cu Amza Pelea. Actorul este mai degraba cunoscut pentru personajul comic – de televiziune si apoi pe marele ecran – “Nea Marin”, dar si rolurile din filmele “serioase” le-a interpretat excelent.
Cat despre mine si “aventurile” mele se vede ca in lipsa unor criterii de selectie in vizionarea filmelor eram atras de titluri, de cativa actori care in micul top personal ocupau locuri fruntase, in final, dar mult spre final, de subiect. Recunosc ca vedeam putine filme, si desi vedeam putine, o faceam de-a valma (asemanator primilor ani de lectura, cand se citeste, pe rupte, tot). Industria cinematografica romaneasca ma facea sa rostesc si eu, in diverse imprejurari, prin cartier, celebrele replici: “Nu trage, don Senaca, sunt eu, Lascarica!” din filmul “Cu mainile curate”, “Was ist das sicriu?”, cu raspunsul “Mata!”, din “Pistruiatul”. Filmele “de actiune” sau istorice imi pareau bine realizate, dar astazi stiu, nu respectau adevarul istoric, ci “adevarul” necesar, pasager, de folos propagandei de partid. Ramane de stabilit daca Sergiu Nicolaescu avea curaj cand in filmele lui vorbea (evident negativ) despre legionari sau cand pe peretii Qesturii (din Pistruiatul) se putea vedea portretul (de tinerete) al Regelui Mihai.
Ma prindea aceasta propaganda in mrejele ei? Intram in acest joc ce impletea portiuni de istorie respectata cu alte portiuni de istorie mistificata? Si da si nu…

Daca ar fi sa fac un rezumat a celor scrise, as sublinia urmatoarele, copil fiind sorbi aproape 100% mesajul vizual. Nu vezi decat “realitatea”actiunii”, crezi nemijlocit ceea ce vezi. Ceea ce vezi se intampla cu adevarat, iar tu participi prin suspine si emotii… E varsta care “nu poate” vedea balbele, taieturile de montaj, cadrele prost luate. Imi aduc aminte ca inaintea spectacolului cand lumina se facea, incet, incet, mica, se batea din palme (ca la teatru). De ce? Cui? Intrebari care vor ramane fara raspuns.

Cinema, Filme