Home > Social > Tu ce faceai la revolutie?

Tu ce faceai la revolutie?

postat pe 22.12.2009 de igu

S-au implinit 20 de ani de la revolutie si vorbind cu niste prieteni despre ce ne aduceam aminte ca faceam in zilele respective, m-am gandit sa va intreb “Voi ce faceati la revolutie?”

Eu am fost trimis de parinti la tara la bunici unde se considera ca este mai sigur. Tot ce am vazut a fost la televizor. Cand am iesit cu colindul cantam Ole, Ole, Ceausescu nu mai e! in loc de clasicele colinde si in departare se auzeau focuri de arma. Aveam 10 ani.

Social

  1. December 22nd, 2009 at 20:08 | #1

    he he…nu ai fost singurul trimis la bunici; si eu tot la bunici am fost expediat, numai ca nu la tara ci in Drumul Taberii. Ai mei nu si-au inchipuit ca voi avea parte si acolo vor fi oaresce evenimente, in special in jurul M.Ap.N-ului sau Statului Major – nu mai tin minte ce era la vremea aceea unitatea dintre HoSiMin si Favorit. Ca si tine, ce am vazut a fost la TV. Virsta – 11 ani

  2. December 22nd, 2009 at 21:21 | #2

    eu am petrecut revolutia pe “baricade” in gradinita (undeva aproape de casa scanteii). cred ca a fost cea mai lunga sedere la gradinita: cam 5 zile. imi aduc aminte ca am stat mult pe intuneric si erau momente in care ne puneau sa stam sub paturi. norocul meu ca aveam memorie buna si la vremea aia. dupa ce am iesit de acolo am aflat mai multe detalii (fascinante la vremea aia) de la tata, care fusese toate zilele alea in piata Universitatii. Cand s-a intors de acolo era ragusit in ultimul hal, ca abia intelegeai ce zice. La vreo luna dupa revolutie, in ’90, am primit si eu si frati-miu cate o carte cu benzi desenate cu Ceausescu si Coana Leana. Si ce mai coloram la ele …

  3. Malmoth
    December 23rd, 2009 at 01:52 | #3

    Cum a inceput vacanta m-am dus la bunici (in Bucuresti, langa CET Progresu) si acolo m-a prins Revolutia. In ziua mitingului eram la o “pomana a porcului” in vecini 😀 ; cineva ne-a anuntat ca e miting si ca s-a intrerupt – am lasat animalul macelarit ca sa vedem ce-a mai ramas din miting. Seara am aflat de la o ruda ce se intampla in oras; a doua zi – o zi neverosimila de decembrie, deosebit de calda (15 grade C) – stateam in capul strazii cu prietenii si ne uitam la masinile cu farurile aprinse si la soferii care faceau “ca la scoala” Victorie. Un alt prieten ne anunta “ca e la televizor” asa ca ne-am dus cu mic cu mare la el sa ne uitam.
    Inainte de toate astea ma gandeam la cursul pe care il va avea vacanta din cauza carnetului de note, la gandul ca fusese planificata si ca se apropia ziua x cand trebuia sa ma intorc acasa (ca re se nimerise a fi sambata 23) dar a inceput revolutia si s-a dus de rapa toata planificarea (puteam sa plec si sambata dar n-am vrut ca era toata nebunia aia) asa ca acasa am ajuns de Boboteaza. Nu stiu de ce, evenimentele din decembrie se impletesc cu amintirea acelui carnet de note de care nu prea au fost multumiti ai mei la vederea lui (erau prepoderente medii de 5 acolo unde nu trebuia). Am scris mai demult o rememorare a acelor zile pt cineva pe care am intitulat-o chiar asa – “un carnet de note si o revolutie”. E posibil ca in zilele urmatoare sa pun fragmente din ea.

  4. Diana
    December 23rd, 2009 at 13:25 | #4

    La revolutie faceam bradul cu mama stand in genunchi pentru ca se tragea razlet in Alba Iulia…nu aveam voie sa ma ridic in picioare in apropierea geamurilor. In noaptea in care a murit Ceausescu am stat treji pana pe la 4 dimineata cand s-a transmis la televizor executia…era o emotie puternica. Ne uitam la TVRL …, cautam cartile care aveau poze cu Ceausescu la inceput sa le rupem sau sa ii facem coarne dictatorului :) Aveam 7 ani jumate…

  5. Ionutz
    December 23rd, 2009 at 21:23 | #5

    Aveam 9 ani la revolutie… eram acasa la Bucuresti, in apartamentul din Baneasa, aproape de aeroport. Am urmarit la tv dimineata ultima cuvantare a lui Ceausescu, dupa care s-a intrerupt emisia. Atunci am aflat ca el fugise cu elicopterul. Au venit pe la noi niste prieteni si noi, copiii, ne-am apucat sa cautam revistele de prin casa cu nea Nicu, sa-i facem mustati si coarne. Putin mai tarziu a intrat in emisie televiziunea romana libera, dar eu si sora-mea (4 ani) ne plictisiseram deja, vroiam sa ne uitam la desene animate :) Au urmat cateva zile in care am stat cu lumina stinsa pt. ca se spunea ca teroristii trag in geamuri unde vad lumina, si atunci a montat administratorul si gratii la usile blocului si geamurile de la parter. Am stat si ne-am uitat si noi la televizor mai departe, desi nu pricepeam mare lucru.

    A urmat guvernul lui Iliescu, mineriadele, Valeriu Sterian, Imnul Golanilor, ziare libere… era inceputul anilor ’90.

  6. Marius Ionescu
    December 24th, 2009 at 15:57 | #6

    http://clickzoombytes.wordpress.com/2009/12/08/zoom-1989-directia-5-nicu-damalan-marius-keseri/

    Un scurt interviu despre revoluție cu doi membri Direcția 5: Nicu Damalan(care pe atunci lucra la TVR) și Marius Keseri(pe atunci toboșar în Compania de Sunet a lui Vali Sterian).

  7. December 27th, 2009 at 18:45 | #7

    plecam cu ai mei de la parcul Romanescu spre gara din Craiova…pe la Casa Armatei se tragea la greu,la fel si la Casa Studentilor…incepusem sa plang si ii ziceam lu tata sa le spuna sa nu mai traga…aveam 5 ani…

  8. adriana oana
    December 31st, 2009 at 18:45 | #8

    Eram acasa la arad imi amintesc ca se auzea cum se trage..se auzea in rafale…(doar noaptea) probabil era de undeva din zona aeroportului…mami a stins toate becurile de prin casa si stateam culcate pe un pat care era mai jos decat geamul. Tati a plecat cu vecinii si colegi de la fabrica… in oras in fata la primarie stiu ca am plans cand a plecat a plans si mami..am inteles ca e grav cand a plans si mami…cand tati a venit acasa era foarte ragusit …manca si pleca din nou. Ne-a povestit ca erau tancuri si soldati la primarie inarmati. Dupa 22 decembrie am iesit si noi la primarie oamenii scandau jos ceausescu si si jos tiranul era multa lume atunci am vazut si eu pt prima data tancuri…oamenii erau urcati si pe stalpii de curent…foarte multa lume.

  9. Anca
    January 7th, 2010 at 03:39 | #9

    Aveam 13 ani si Cristina 10. Eu eram la pregatire la diriga pentru olimpiada de mate si ne-a dat drumul mai devreme. A venit si tata acasa sa o aduca pe Cristina (cand eram eu la prega o luau cu ei la servici ca nu statea singura in casa). Imi amintesc ca eram bucuroase ca puteam vedea episodul din Toate Panzele Sus.
    Dupa ce a plecat tata la servici, am inceput amandoua sa ascultam radio si ne-am speriat cand am auzit mesajul : Romani, dictatorul a fugit! (Vi-l mai amintiti?).
    Seara s-au adunat vecinii si au instituit celula de aparare a blocului ca, de, veneau teroristii. Stateau de paza jos la scara cate 2 vecini in ture de 2 ore. Acum imi vine sa rad cand imi amintesc: se presupunea ca teroristii au arme de foc, vecinii si tata aveau cutite si toporisti!!! Cum oare se presupunea ca trebuie sa le faca fata???
    Cum tata era in tura cu vecinul de la 2 (eram prieteni de familie), mama si vecina erau in sufragerie infipte-n fotolii, cu andrelele-n poala, atintite cu ochii pe televizor.
    Zilele ce-au urmate au fost stresante, pe deoparte ca l-au impuscat pe Ceausescu (eu si Cristina am plans atunci cand s-a dat la tv), iar pe de alta parte ca se spunea ca toti cei din conducerea institutiilor de stat erau dictatori si trebuiau dati jos. Nu stiu ce anume am perceput noi la varsta de atunci despre asta, cert este ca eram speriate si plangeam, pentru ca tata era director la Piscicola si vecinul era contabil sef la PECO si chipurile faceau parte din cei care trebuiau dati jos.
    Ai mei erau mai toata ziua plecati, noi eram singure acasa si speriate pe deasupra, cert este ca acele senzatii pe care le-am impartasit eu cu Cristina atunci ne-au apropiat si mai mult ca surori si cred ca lor li se datoreaza faptul ca ne intelegm asa de bine si suntem si surori si prietene in acelasi timp.
    Apoi am plans din nou cand am aflat ca nu ma mai face UTC-ista – eram oarecum indoctrinati pe vremea aia – degeaba incercau ai mei sa ma linisteasca, nu aveau sanse.
    A fost un Craciun ciudat, desi am avut si brad si cadouri si mancare traditionala. N-as mai vrea sa retraiesc clipele alea.

  10. Monna Maria
    January 7th, 2010 at 19:55 | #10

    Aveam 8 ani. Mama facuse niste cornulete cu nuca. Statea pe intuneric, ghemuita in pat, ascultand la radio, cu ochii mari, cate zeci de mii de morti sunt la Timisoara. Cineva incropise repede o poezie despre morti cu prapuri si nu mai stiu ce si se intreba retoric cati dintre ei erau copiii.
    Apoi tin minte ca ne uitam la Televiziunea Romana Libera (well spotted that TVRL Diana :)) si dintre imagini tin minte una cu un copil care avea o pancarta cu “A murit taticu’, l-a ucis nea Nicu!”. Cam atat…

  11. Adrian
    January 14th, 2010 at 16:43 | #11

    Inainte de data de 22Decembrie1989,faceam parte din grupul de Garzi Patriotice,care patrulau din centrul Municipiului TURDA pana in capatul orasului.Trebuia sa verificam toate intreprinderile,magazinele alimentare cat si scolile.Se intampla prin luna Octombrie,cand tov.nicolae avea congresul extraordinar al[?].Iar pe data de 22XII1989 am iesit din patrula mixta si imi cumparasem o paine de casa de la o vecina,care statea si ea cu sufletul la gura sa vada ce se mai intampla cu tara noastra.Sambata seara am primit armament[un pistol-mitraliera]+60 de cartuse,pentru a ne apara de eventualii ”TERORISTI”;de ce am pus in ghilimele,pt.ca am stat din data de 23XII seara-31XII,fara sa vad un parlit de terorist,existau diferite zvonuri ca sunt in cutare loc,otravesc apa sau trag din diferite locuri asupra localnicilor.Iata ca acum rasar diferiti”Revolutionari”cu diplome in frunte si se bat in piept ca ei au facut istoria revolutiei din 1989,iar ceilalti au stat precum sta ”rahatul”in iarba si n-au facut nimic.Ba da,am facut ceva:ne-am rugat lui DUMNEZEU pt.acei nevinovati care si-au dat viata pentru Libertatea si Demnitatea noastra.Aceasta o vom face atata timp cat ne va mai tine DUMNEZEU pe acest pamant.SA NU-I UITATI NICIODATA PE EROII MARTIRI!

  12. January 16th, 2010 at 04:00 | #12

    Valuri de amintiri, citind si recitind aceste randuri, imi amintesc in primul rand de anul acela de scoala(1989)in care am “primit” o “groaza” de probleme pentru rezolvat in perioada vacantei. Mama lucra ca gestionar al singurului magazin filatelic din oras, punct de mare importanta vizitat de diversele persoane importante ale acelei perioade (pre si post decembriste). Eram in casa celui mai bun prieten de copilarie, ne uitam (pentru a nu stiu cata oara pe Almanahul copiilor,dupa care la rand venea un Nekermann-ul(Quelle)in care admiram liniile audio ale acelei vremi, lucruri despre care credeam ca trebuie sa fii presedinte de stat sa le ai :)), telecomenzi cu afisaje, boxe,benzi si casete audio.
    Imi amintesc ca a sunat mama acasa dupa mine, acasa, eu fiind la acest vecin chiar i-am dat ceva motive de ingrijorare… Fireste m-a gasit cu telefonul la vecinul meu si mi-a spus sa stau acolo, sa nu iesim afara pentru nici un motiv. Se auzeau afara zgomote de agitatie ale micilor grupuri formate. Am deschis televizorul si imi amintesc (daca nu gresesec) ca TVR 1 emitea in direct stiri in direct despre evenimentele in desfasurare…(Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Iliescu si altii care au aparut pe “tapet”). Dupa ceva timp, mama a venit acasa si mi-a explicat ce se intampla in centrul orasului unde era si magazinul filatelic. Un grup de “revolutionari” ajunsese chiar in centrul orasului(Galati) in fata Hotelului Dunarea, au patruns in “Libraria Centrala” au luat de acolo tot ce au gasit cu si despre “tovarasii si epoca de aur”(carti, materiale etc), le-au scos in mijlocul intersectiei Strazilor Brailei si Republicii si le-au dat foc. Circulau tot felul de zvonuri, despre faptul ca apa ar putea fi otravita, stilouri cu cianura gasibile pe strada etc. Magazinul filatelic a scapat ca prin minune de furia grupului respectiv, avand in vedere seriile nestampilate, colitele, pliantele care populau din plin vitrinele si paginile clasoarelor si asta datorita unui cunoscut al mamei(client al magazinului pus probabil sa urmareasca nivelul de cultura comunista al clientilor(hahaha),(securist, pe vremea respectiva care a prevenit-o “ca vor urma evenimente importante” si ca ar face bine sa inchida magazinul. Au urmat evenimentele difuzate pe TVR1 in cusrul serii pana in punctul in care imi amintesc ca s-a intrerupt emisia. Pe langa parfumul acelor momente cu siguranta imi amintesc, sentimentul de bucurie, pentru ca “scapsem” de sutele de probleme date drept sarcina, pentru a fi rezolvate in perioada vacantei. Fireste noaptea au urmat emisiunile de la Vocea americii si de la Europa libera, (Doina Cornea chiar ne comunica la radio ca “in sfarsit, mamaliga romaneasca a explodat”, Ilie Tecuta si al sau Curierre de la serra(sper ca nu am gresit spelling-ul) avand in vedere ca ne bucuram de existenta unei combine muzicale dotata cu radio performant(prea performant pentru vremurile acelea) deoarece receptionam fara probleme aceste posturi de radio interzise cu desavarsire.
    Au urmat zilele pe care cu totii le-am trait, in felul nostru, desi eram copil, am prins cate ceva, din ceea ce se intampla…la nivelul in care omaenii de rand percepeau informatiile. Din cate imi amintesc si aflat in Galati nu s-a tras, cel putin asa spuneau parintii.Ar fi probabil mai mult de povestit din aminitirile ramase in mintea mea despre acele vremuri.
    Vreau sa multumesc autorului acestui site cat si celor care au postat aici ganduri, poze, fisiere media. Vizitez din timp in timp acest site, pentru a ma regasi uneori, desi pe vremea aceea nu concepeam existenta DVD ului, computerului ci doar ne jucam cu acele jocuri enumerate mai sus pe site, am devenit si suntem ceea ce am devenit. Avem un trecut si a avea istorie presupune a sti de unde provii pentru a cunoaste poate mai bine unde te indrepti.

  13. Malmoth
    January 18th, 2010 at 01:46 | #13

    Dupa cum am promis, iara prima parte a evocarii unei vacante in care s-au petrecut atatea evenimente.

    Inceputul.(16.12-21.12)

    …16 decembrie 1989 cădea într-o zi de sâmbătă deosebit de frumoasă şi de caldă pentru acea perioadă, nu numai la noi ci şi în Europa, unde aproape că venise primăvara. La Viena sau la Praga apăruseră primele flori de primăvară. În acea zi primăvăratică se încheiaseră şi ultimele ore de şcoală ale unui trimestru lung şi plictisitor, lăsând loc unei vacanţe multaşteptate. Tezele, temele pentru acasă şi notele, fie ele bune sau rele nu mai contau, trecuseră, deveniseră istorie şi nu mai era necesar să se pomenească de ele. Vivat vacanţa! Fără stres şi fără grija lecţiilor pentru a doua zi. Era timpul Crăciunului şi al Moşului fie el şi Gerilă. Aveam în faţă două săptămâni de linişte, fără obsedantul ce ai pentru mâine, plină de libertăţi şi “trai pe vătrai”, mai ales că nu peste mult timp voi pleca la bunici.
    Modul de desfăsurare a vacanţei şi, implicit, a mersului ”de destindere” la bunici depindea de situaţia şcolară de la sfârşitul trimestrului. Mediile acopereau toată gama de note (în care o situaţie şcolară putea fi considerată normală, adică între 5 şi 10), lucru care făcea nesigură abordarea planurilor de vacanţă şi a activităţilor extraşcolare, în general. Care moment s-a şi întâmplat, cu morala de rigoare. Şi ca urmare a acestei situaţii, a venit şi prima sancţiune; deoarece era programată o vizită pentru după-amiază, directivele au fost clare: consemnat “la vatră” – nu am mai mers în vizita programata. În funcţie de carnet sau de notele din cursul trimestrului apăreau posibile “privaţiuni”; zic posibile deoarece notele mai aşa sau restricţiile deveneau în scurt timp literă moartă. Aşa că, în concluzie, m-am plictisit tot restul zilei în faţa televizorului, la bulgari.
    Ziua de duminică s-a scurs ca orice zi de duminică, cu mâncat, cu privit la bulgari, la români şi opţional, la ruşi.
    Săptămâna a început ca oricare altă săptămână, însă fără nici un pic de zăpadă. Încet-încet, un zvon începuse să circule prin existenţa cenuşie a tuturor, cum că la Timişoara se întâmpla nu ştiu ce, că începuse să fie groasă. Nimeni nu ştia prea bine despre ce era vorba, numai păreri contradictorii. Cine avea urechi să audă stătea acasă cu urechea lipită de radio. De un timp bunicul patern statea la noi, aşa că ne obişnuiserăm cu actualităţile romăneşti recepţionate printre paraziţi de la Vocea Americii, BBC, Europa Liberă şi Deutsche Welle (Vocea Germaniei), cu un alfel de timbru al crainicilor, care se pierdea uneori în oceanul undelor hertziene. Era o altfel de lume, diferită de programele radioului şi televiziunii publice. Cine recepţiona posturi străine, îşi punea televizorul pe nemţi, italieni, bulgari ca o alternativă la programele naţionale. De aici (Europa Libera & Vocea americii) începuseră să vină ştiri nesigure despre ceea ce se petrecea la Timişoara; pe la colţuri lumea şuşotea că “nişte hoţi au spart şi incendiat librăriile şi au călcat în picioare cărţile lu’ Tovarăşu’”, “că e fierbere, se bate lumea cu armata şi cu miliţia acolo”… Zvonuri, zvonuri, de începuse lumea să se întrebe ce dracu’ se întâmpla acolo, că ziarele şi radioteleviziunea nu ziceau nimic. Tovarăşu’ trebuia să plece în Iran şi se făceau pregătiri pentru această vizită de prietenie.
    Starea generală, afară de nebunia ce sta să înceapă la Timişoara, era una specifică sfârşitului de decembrie când fiecare încerca să întâmpine sărbătorile de iarnă după posibilităţi, sărbători care se apropiau destul de timid, anunţate fiind de câte un colindător răzleţ sau de cei care făceau repetiţii, încercându-şi bicele, de răsunau blocurile. În noaptea cea mai lungă, de Revelion (cu ochii mai mult la bulgari, că acolo era mai frumos) oamenii sărbătoreau cu o bucurie fără seamăn venirea Anului Nou şi aruncau pocnitori şi artificii parcă vrând să dărâme lumea, cu o răutate ascunsă, împotriva tuturor neîmplinirilor din vechiul an.
    Peste toate acestea, stătea ca un consemn, pe buzele tuturor: se întâmplă ceva la Timişoara.
    Şi a venit şi ziua multaşteptată când, după amiază voi merge la bunici – aşadar, voi pleca în deplasare, unde voi rămâne până în ziua X, iar dacă nu se poate, măcar până în ziua Y.
    La bunici, după amabilităţile de întâmpinare au început întrebările cu cea mai făcut fiecare şi bineînţeles s-a ajuns şi la carnet, spre “disperarea” tuturor, a părinţilor pe de o parte şi a bunicilor pe de altă parte, care credeau în note mai mari. Oricum, faptul fu dat uitării încă de la început pentru că imediat începură să se disece ultimele noutăţi de la Timişoara. a început să fie povestile cele aflate de la radio, “că e de rău, împuşcă lumea pe stradă, e prăpăd mare acolo. S-a răsculat lumea acolo împotriva lui Ceauşescu”. Telefonul fără fir funcţiona ireproşabil iar de la radio soseau veşti şocante: “…se trage în mulţime; demonstranţii au făcut baricade, au spart pavajul străzilor şi au oprit tramvaiele…, … demonstrează împotriva regimului Ceauşescu…”, ”…Timişoara, Aradul, Oradea sunt oraşe închise, încercuite de tancuri…”, “…trenurile nu mai circulă spre vest, sau circulă cu restricţii…”. Veştile aveau darul să încreţească pielea pe oameni, mai ales că la radio corespondenţii transmiteau uneori în direct, în zgomotul mulţimii şi al răpăitului de arme: “…Se trage… Demonstranţii au făcut un zid viu în faţa cordoanelor de militari. Au împins copii în faţa lor şi strigă tot felul de lozinci…”. Se trage în direct şi o lume întreagă aude ţipetele celor atinşi de gloanţe; vocea reporterului tremură, aproape că îl înnoadă plânsul. Trageţi, trageţi în popr!!!.. se aude strigând acolo. Toţi privesc sideraţi aparatul de radio de parcă ar vedea prin el ce se întâmplă acolo, printre bipurile de bruiaj.
    Timpul a trecut repede, părinţii au plecat iar eu am rămas “pe platouri” aşa cum vroiam. În sfârşit, până trece vacanţa se sedimentează problema carnetului de note şi n-o să mai pomenească nimeni de medii şi alte alea. Alta la mână, nu aveam color şi bulgari.
    Veştile de la Timişoara continuau până târziu în noapte. Se vorbea de mulţi morţi, de ordinul miilor şi chiar zecilor de mii, morţi care erau incineraţi la marginea oraşului, în ruguri care se vedeau de la depărtare.
    Acel mijloc de decembrie parcă ieşise din toate tiparele meteorologice, sfidând ordinea anotimpurilor. Conform calendarului şi legilor naturii trebuia să fie rece şi să fie zăpadă afară dar realitatea spunea altceva: o vreme frumoasă de primăvară, caldă, apăruseră ghioceii, nu numai la noi ci şi prin alte ţări care beneficiau de primăvară la solstiţiul de iarnă!
    Distracţiile nu lipseau şi timpul trecea discutând cu prietenii de pe stradă despre starea lucrurilor, dându-ne cu părerea despre noutăţile cu privire la starea de tensiune din vestul ţării, că Ceauşescu a plecat din ţară de frica Timişoarei – referitor la vizita Tovarăşului în străinătate, programată tocmai când începuseră evenimentele care înroşeau vestul ţării.
    O veste a electrizat pe toată lumea: la Timişoara armata a fraternizat cu demonstranţii.
    AZI ÎN TIMIŞOARA, MÂINE ÎN TOATĂ ŢARA!
    Evenimentele de la Timişoara ajunseseră şi la urechile presei oficiale şi la cele ale Tovarăşului, care a fost nevoit să se întoarcă de urgenţă în ţară tocmai din Iran şi, în aceeaşi zi – miercuri – la Telejurnalul de seară, cu care se deschidea programul televiziunii la ora 20, a chemat poporul să se solidarizeze împotriva “bandelor de huligani şi a agenturilor străine care vor să destabilizeze ţara”. Cuvântarea lui am ascultat-o la radio (televizorul nu mergea, avea ceva defect) şi în momentul acela voiam cu tot dinadinsul să-l şi văd. Avea o voce gravă, care nu prevestea nimic bun. Pentru a doua zi era convocat un mare miting în faţa Comitetului Central.
    Venise vremea Ignatului şi a “listei”. Ziua solstiţiului de iarnă începuse în stilul celorlalte zile, de primăvară timpurie, cu temperaturi plăcute şi o atmosferă încărcată de fum. Vecinii de lângă noi ne-au invitat la pomana porcului, pe mine în calitate de observator şi pe mamaie ca să-i ajute la prepararea cărnii. Când “operaţiunea” era în toi, a venit un vecin, să ne spună să dăm drumul la televizor că e miting şi s-a întrerupt transmisia. Până ne-am strâns în faţa televizorului, s-a reluat transmisia mitingului, cu un cadru larg din Piaţa Palatului. După câteva minute ne-am întors să terminăm treaba, că animalul nu astepta. Porcul, care nu cu mult timp în urmă era viu, ajunsese în crătiţi şi oale, gata de preparat. La sfârşitul operaţiunii s-a închinat un pahar de vin şi s-a servit nişte şorici proaspăt.
    La un moment dat bunicul a venit dupa noi, nestiind unde suntem (stia, dar astepta pe cineva ca sa repare televizorul (era un Venus E, care a rezistat eroic inca un an sau doi) să ne spună că o ruda a sunat si e prăpăd în oraş, că fata ei a venit de la serviciu speriată de ceea ce se petrecea în centrul Bucureştiului. Că dă cu tunul în oameni. Vestea ne-a lăsat perplecşi, neştiind ce să mai credem.
    La televizor a început programul de seară, întrerupt de chemări care mobilizau muncitorii împotriva elementelor destabilizatoare.

    Va urma

  14. Malmoth
    January 18th, 2010 at 19:17 | #14

    Ceausescu nu mai e (22.12-31.12)

    A doua zi dimineaţă, am inteles ca toată noaptea au trecut avioane pe cer (?) – putea fi şi zgomotul de la centrală când se făceau probe la instalaţii (buncii stateau langa CET Progresu, se vedea din curte). Era o zi însorită şi caldă, numai bună de stat afară. În aer erau 15 grade. Am ieşit cu prietenii şi stăteam în capul străzii privind maşinile şi discutând evenimentele trecute. Toate maşinile care treceau aveau farurile aprinse şi claxonau, în memoria celor care au murit la Timişoara. Am văzut că şoferii ne făceau ca la şcoală, un “V” din două degete. Am făcut şi noi la fel, timid, şi ne-au răspuns. A venit pentru puţin timp un alt prieten, care a spus că în oraş s-a tras cu gloanţe de cauciuc, după cum îi spusese fratele lui. Şi ieri şi azi au circulat tot felul de zvonuri, că au ieşit muncitorii din intreprinderi ca să facă ordine.
    Tot uitându-ne la maşini şi întrebându-ne ce se întâmplă, a venit din nou şi ne-a chemat că se transmite în direct la televizor. Gata, ne-am zis, să vezi că începe… Încă din curte am auzit un cor cântând; ceva se dărâmase; era ca o senzaţie care nu putea fi denumită, între teamă şi uluire. Dacă până acum era ceva care credeai că va dura cât lumea, dintr-odată acel ceva nu mai exista, în locul lui era un vid. Mi se făcuse un pic cam frică că nu mai este o zi normală ca toate celelalte, în care viaţa să-şi urmeze cursul normal. Era o harababură, toţi se bucurau şi nu ştia nimeni ce voia cu adevărat. Nouă oameni ne strânseserăm într-un fel de bucătărie încercând să vedem la televizor ce se întâmpla. Se difuzau cântece patriotice – “Pui de lei” şi “Deşteaptă-te române” pe imaginile unei mulţimi în fierbere, care striga de bucurie, în faţa Televiziunii. Fiecare voia să-şi spună bucuria în faţa întregii lumi, vorbeau aproape în acelaşi timp. Pe imagini apăreau diferite titraje cu “Televiziunea Română Liberă”. “Am învins, suntem liberi”, “Deşteaptă-te române”, “Libertate”, şi altele. Au început să vorbească prezentatori din televiziune, să apară diferite personalităţi, cunoscute şi necunoscute, unele venite direct de la Jilava, unde fuseseră duşi cu o noapte înainte, după evenimentele din centru. Ceea ce simţeam atunci nu putea fi încadrat în vreun tipar; în faţa ochilor noştri se întâmpla altceva decât un spectacol grandios închinat lui Ceauşescu. În locul lui apăreau oameni simpli care îşi spuneau păsurile. Mulţimea agită steaguri cu stema decupată. Am învins. Am învins! Suntem liberi! Am învins!!!.. se ţipă într-o bucurie fără margini, făcându-se semnul victoriei. Au început să se adreseze lumii preoţi, militari, oameni de cultură. Ceauşescu, geniul Capaţilor, erou între eroi, devenise peste noapte “dictator”, “tiran” şi “ucigaş al neamului”. Dictatorul a fugit… Euforie generală. La Televiziune cei prezenţi se sufocă de fericire. Se comunică că Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe CC şi se îndreaptă spre Titu-Târgovişte într-o Dacie roşie al cărei număr e incert; unii zic că este numărul cutare, alţii că cutare. În linii mari, lumea se bucură, transmiţând emoţia şi celor ce stau în faţa televizorului. Ceauşescu a fost prins şi e în siguranţă, în aşteptarea procesului.
    În momentul când la televizor s-a făcut pauză am ieşit iar pe stradă să ne uităm la maşini. Stăteam cu frica în sân că dacă, Doamne fereşte, începe să se tragă. În nici trei ore lumea era îmbuibată de zvonuri şi ştiri alarmiste cum că nu ştiu unde în oraş se trage, că sunt terorişti în locul cutare, că apa e otrăvită. Printre maşini mai trecea câte un camion plin cu soldaţi, după care ne uitam, doar-doar… Dar nu era aşa; soldaţii erau veseli, chiuiau. Se însera şi pe la cinci am plecat pe la casele noastre.
    Fusese o zi caldă şi însorită de primăvară în care se petrecuseră multe, în care, după cum se spusese şi la televizor “istoria se scria sub ochii tuturor”. Era un sentiment de incertitudine, pentru că în locul unui program obişnuit, fără evenimente ieşite din cotidian, cu ştiri constante, venise ceva nou, nemaiîntâlnit până atunci. La radio şi la televizor nu mai apărea Ceauşescu, în locul lui se instaurase haosul şi veştile contradictorii. Ne gândeam că după evenimentele care se desfăşoară acum o să vină o viaţă mai bună cu multe dulciuri şi emisiuni interesante la televizor. Incepuse transmisia din Piata Palatului, dar n-aveam chef sa ma uit, ma chinuia inspiratia şi incercam sa brodez o povestire SF despre calatorii în timp.
    Ziua de sâmbătă a început sub aceleaşi auspicii. De dimineaţă bunicul s-a dus la piaţă după pâine, lapte şi ziare. A venit cu “România liberă” şi “Scânteia poporului”, ziare care lăsaseră deoparte evenimentele programate şi scriau despre bucuria poporului, despre casa lui Ceauşescu din Primăverii şi despre multe altele. Ieşind în curte, dinspre centru şi dinspre apus, se auzeau răpăieli înfundate de arme. Chiar şi în timpul primelor ore de transmisie se auzeau răpăieli; se cerea sprijinul armatei şi populaţiei de a apăra Televiziunea şi Radioul. Deasupra celor prezenţi în studiou titra: TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ LIBERĂ. Nimic nou: aceleaşi zvonuri şi indicaţii alarmiste şi ordine date însă cu mai mult tact. Nu mai era vânzoleala de ziua trecută, când toţi voiau să spună ceva în acelaşi timp. Iară am mai stat de vorbă cu prietenii şi ne-am dus la o vecină să ne mai uităm la televizor, unde dădeau şi imagini filmate în exterior, cu civili şi soldaţi care se fereau din calea gloanţelor trase de presupuşii terorişti. Astăzi era ziua X, când trebuia să plec acasă, zi stabilită înainte de toate evenimentele, când nu se ştia ce-o să se întâmple. N-am mai plecat, planurile stabilite „în comunism” cazusera, asa ca s-a stabiulit o zi Y.
    Duminică, în ajunul Crăciunului, nu a mai ieşit nimeni pe stradă; au stat fiecare în casă şi s-au uitat la televizor. Era o zi înnorată şi puţin rece. N-aveam stare şi stăteam prin curte, spre disperarea bunicilor, să nu care cumva să înceapă să se tragă. N-a trecut mult timp că a şi început să se tragă focuri de armă prin zonă, pe la centrală. Eu voiam cu tot dinadinsul să ies pe stradă, mai ales că ieşiseră şi alţi vecini să vadă ce e. Aşa a trecut şi duminica. Era noaptea Ajunului şi la televizor apăruseră timid, scurte programe cu muzică de Crăciun.
    Crăciunul a venit pentru toţi cu multă zăpadă. Curtea era plină toată, pe masa de afară, pe pomi şi pe case zăpada se aşternuse în forme bizare, cuşme şi plăpumi albe. Cu câţiva ani în urmă, într-un început de februarie s-a pornit un viscol năpraznic şi din înalturi curgea zăpadă cu nemiluita. La fel ca atunci, ningea des şi nu bătea vântul. Se strânsese atâta zăpadă, încât vecinul făcuse un om de zăpadă chiar pe acoperişul casei. Televizorul avea o defecţiune la lampa de imagine, pentru că tataie chemase iarăşi pe cineva care să repare defecţiunea. A venit şi tata, aducând pachete cu dulciuri, pe care le “lăsase Moşul” sub brad.
    Televiziunea difuza muzică şi colinde, muzică şi desene animate cum până acum n-au mai fost. Seara a debutat cu un lungmetraj animat, Ferma Animalelor, a lui Orwell, o transpunere animată a unei dictaturi.
    În pofida faptului că era Crăciunul, la o unitate de pe lângă Târgovişte era agitaţie mare: cei doi Ceauşeşti fuseseră judecaţi şi condamnaţi la moarte. Execuţia a avut loc în aceeaşi zi, după proces. După film, au anunţat că peste câteva momente se va difuza înregistrarea integrală a procesului. Crainicul a plecat şi în locul lui a apărut un titraj cu “Televiziunea română liberă” sub tricolor şi imnul “Deşteaptă-te române”. După câteva minute am crezut că începe, dar nu a fost aşa. Crainicul iar anunţă că “peste câteva momente vom prezenta înregistrarea procesului…” după care a urmat titrajul şi iarăşi imnul. A treia oară… la fel: anunţ şi miră cu sunet. De şapte ori au repetat acelaşi lucru. După ce au terminat, au zis ceva cum că n-a venit încă caseta şi nu e pregătită să intre în emisie (?). Asta după ce au trecut 7 (şapte!) momente de încordare. Ulterior am aflat că procesul s-a dat după miezul nopţii, cu unele lipsuri la scena execuţiei.
    Mai erau cinci zile şi se apropia Revelionul. Nebunia de joi, vineri şi sâmbătă se mai domolise şi viaţa începea să intre-încet încet pe un făgaş normal. Zilele au trecut fără evenimente importante, stăteam ori în curte ori pe stradă, când mai ieşeau ceilalţi şi seara mă mai apucam de aventurile temporale, – povestea nu a fost terminată niciodată, a fost o inspiratie de moment, ca sa-mi ocup timpul.
    Revelionul nu a fost ceva special, în lipsa bulgarilor, uitându-ne la programul realizat pentru Anul Nou de televiziunea noastră, cu umor şi muzică de toate genurile.
    Dupa 1 ianuarie, viaţa a început să intre incetul cu încetul în nomal. Acasa am ajuns pe 7 ianuarie, şi dupa 3 săptămâni fara tv color, imaginile mi se pareau dumnezeieşti. Şcolile au inceput pe 14 ianuarie.

  15. gina
    January 19th, 2010 at 14:10 | #15

    eu aveam 5 ani. am o multime de amintiri despre care mama zice ba ca sunt inventate de mine ba ca sunt de fapt luate de la televizor si nu, nimeni n-a tras in geamul nostru de la dormitor, nu, nu erau gloante pe strada si nu se juca nimeni cu ele, etc.
    dar cel mai bine imi amintesc ca stateam in pat cu fratii mei, si era dimineata, si mama a zis ca s-a terminat, si ca de acum o sa fie bine.
    si de atunci tot astept sa fie bine

  16. February 21st, 2010 at 22:33 | #16

    eu am stat baricadata in casa cu lumina stinsa si mama a pus paturi la geam, nu mai tin minte cate zile am stat inauntru, dar stiu ca de cate ori iesea tata din casa, mama avea o figura intepenita. Stateam aproape de gara si chiar atunci venisera minerii, la matusa-mea pe bloc erau securisti care trageau in tot ce misca. varsta-7 ani

  17. NeedMoreMilk
    February 23rd, 2010 at 16:16 | #17

    Pe mine ma prins la 13 ani. Mersesem cu mama la croitor sa-mi faca niste pantaloni pe unteva pe la Unirea (in jur de orele 9:00) iar la 10:30 cand am iesit de la croitor treceau tancurile si tab-urile dinspre Marasesti spre Universitate.

  18. April 22nd, 2010 at 08:43 | #18

    beam tuica fiarta si jucam Monopoly.Initial,ne-am bucurat,ca prostii.Aveam 17 ani si vroiam sa venim in Bucuresti.Muream ca dobitocu.Bine ca am ascultat-o pe mama.

  1. No trackbacks yet.