Vorba versurilor lui Ioan Gyuri Pascu, într-unul din cântecele sale:
- Hai, Vasile, vino,
Fii un fel de Al Pacino,
Poliţist şi mafiot,
Da’ misto de tot!
Fii, măi, natural
ca Robert de Niro !

- Da’ mai termină, Rafiro,
Cu Pacino şi de Niro!
Tu nu vezi că politica-i în trombă,
Că dragostile se sucombă…

- Faci atâta garagaţie
Pentr-o comparaţie!
Hai, mai bine dă pe Soti,
Că e Pavarotti.”

Deh, personajele principale din “Racheta albă” erau pionieri destoinici ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintării României spre comunism. Ei n-aveau voie să dea cu praştia şi să spargă geamuri, să sară gardul la vecini şi să fure piersici sau, Doamne ferşte, să chiulească de la şcoală!
Nu, ei doi reprezentau nişte UTC-işti ce urmau să devină stâlpi de nădejede ai patriei. Şi cu toate că erau de-abia în clasa a VII-a sau a VIII-a, ei ştiau toate alea, mai ceva decât nişte oameni mari: şi radiotehnică, şi telecomunicaţii, şi cunoştinţe avansate de fizică…
Mi-e lehamite, totul era fals în filmul ăsta, de-aia mă enerva la culme. Foloseau acelaşi gen de reţetă ca-n filmele alea americane de duzină, în care actorii dau lecţii de de etică capitalistă, pe un fundal sonor bine ales, cu muzică ce te îmbărbătează, şi-un drapel cu insuportabil de multe linii şi steluţe, care să fâlfâie grăitor într-un colţ al ecranului, în imagini atent studiate. Şi dacă se poate, să fie undeva, deasupra capetelor, ca să-l vadă tot ţopârlanul cât mai bine.
De-asta-i urăsc pe americani mai mult decât pe ruşi, fiindcă sunt mai perfizi cănd e vorba de mesaje subliminale.

Toate cele bune,
Yvonne ( Stejara)