Malmoth :
…sau “biscuitele” zigzaguri pe foaia de matematica.

Aşa e, ai dreptate. Tot pe foi cu pătrăţele jucam şi “Biscuitele”, care era o corcitură de “x şi zero” într-un careu desenat în zig-zag, cât vrei tu de mare. Cu cât era mai mare, cu atât era mai interesant.
În pauză unii mai jucau şi “Go”, jocul ăla chinezesc. Atunci, prin ‘85, începuse să se răspândească şi pe la noi prin liceu. Barem ăla era considerat “jocul inteligenţei”. Îl jucam cu pixul pe hârtie. Mereu luam bătaie de la ceilalţi.

iulidan :
omul cat traieste, invata.
Noi jucam ceva asemanator, dar cu vapoare, nu cu avioane.
Cel mai probabil, imaginatia exista tocmai datorita vietii fara griji de atunci.

Şi eu jucam acel “ceva asemănător” de care pomeneşti tu. Noi îi spuneam “Scufundatea” sau “Vapoare”.
Se juca pe un careu de 10 pe 10 pătrăţele şi conţinea:
- un distrugător (nu-i mai ştiu forma),
- un crucişător (o cruce formată din 5 pătrăţele),
- un submarin (4 sau 5 pătrăţele lipite în colţ, pe aceeaşi diagonală continuă),
- un contratorpilor (nu-i mai ştiu forma),
- două bărci de salvare (o barcă însemna două pătrăţele cu o latură comună, fie pe verticală, fie pe orizontală.
Iar ca regulă generală, nu aveai voie să desenezi pe foaie două nave lipite una de alta (nici pe-o latură, nici la colţuri).
Careul de 10 pe 10 pătrăţele se numerota crescător, pe-o latură cu cifre de la 1 la 10, iar pe alta cu litere de la A la J. Trăgeam la sorţi cine începe. Loveam alternativ, când un jucător, când celălalt.
Lovitura trasă o defineai prin coordonatele pătrăţicii respective (longitudine şi latitudine).
Dacă lovitura celuilalt nu te numerea, spuneai “Nu!” sau “Nimic!”.
Dacă lovitura te atingea, spuneai “Lovit!” sau “Atins!”.
După ce-ţi nimerea o navă în întregime (toate părţile componenete), spuneai “Doborât!” sau “Scufundat!” şi-i comunicai adversarului ce tip de navă ţi-a distrus.
Jocul se termina când unul din cei doi avea toate navele doborâte. Prin navă doborâtă se înţelegea ca toate pătrăţele care formează acea navă să fie “ochite” de adversar.
Îl jucam în liceu, prin clasa a noua şi-a zecea, pe la orele de franceză, când aveam deja două note şi ştiam că n-o să mă mai asculte.
Noi nu ne mai permiteam să rupem foi din caiet, că era criză de caiete, mai ales de-alea de “mate”, cu pătrăţele. Jocul ăsta îl jucam la sfârşitul caietelor de mate sau de fizică. O luam de la coadă spre cap cu foile.
Între 1985-1989 ajunsese să se stea la coadă până şi la caiete studenţeşti. Cum apăreau la Librărie, cum era balamuc, se înghesuia lumea ca la carne sau la ouă.