LaTrecut

Aici ar mai fi de făcut o observaţie destul de importantă, zic eu, care nu se deduce din fotografia asta, şi pe care cei mai mici decât noi (copiii post-decembrişti) n-au de unde s-o ştie.
Monedele de 5, 15 şi 25 de bani erau atât din oţel (aliat fier-nichel), cât şi din aluminiu chior, de îţi murdăreai toate buzunarele cu ele. Mai ales la pantaloni, unde se frecau toată ziua de picior!
Monedele de 1 leu şi de 3 lei au fost numai din oţel (aliaj fier-nichel).
Moneda de 3 lei avea un zăngănit aparte faţă de toate celelalte surate ale ei (mai mari sau mai mici). Când o auzeai căzând pe undeva, pe jos, ştiai după sunet că este o monedă de 3 lei, nu trebuia să întorci neapărat capul şi să te uiţi. Avea un sunet gros şi foarte plăcut. “Gâghila într-un mod plăcut auzul”, vorba lui Marius Chicoş-Rostogan, pedagogul de şcoală nouă din celebra schiţă a lui Caragiale.(“Întelesu-m-ai, măi prostovane?”)
Nu acelaşi lucru se poate spune despre monedele de 1 leu şi cele de 25 de bani (cele dn oţel, nu din aluminiu). Dacă cineva trântea pe hol o monedă de 1 leu sau de 25 de bani, când stăteai cu spatele (sau dacă ţineai ochii închişi), nu prea puteai să faci diferenţa.
La fel se poate spune despre monedele 15 şi 25 de bani, ambele din aluminiu.
În schimb, moneda de 5 bani (fie că era din fier, fie că era din aluminiu), atunci când cădea, scotea un sunet atât de subţirel, încât era imposibil s-o încurci cu altele.
Monedele de 5,15 şi 25 de bani, precum şi cele de 1 leu şi 3 lei au fost emise între anii 1964 şi 1966, şi au circulat până prin ’92-’93.
Moneda de 5 lei a fost emisă între 1980 şi 1981 şi a circulat tot aşa, până prin ’93. Ea a fost emisă pentru a înlocui bancnota de 5 lei (care ajunsese foaaaarte uzată) şi a fost singura monedă care a fost făcută doar din aluminiu, fără a exista şi-o variantă a ei din oţel.

Şi-ncă o observaţie la fel de importantă:
1. Monedele de 25 de bani (numai cele din FIER!!!) se foloseau la telefoanele publice pentru apeluri urbane locale (adică apeluri în aceeaşi localitate).
2. Monedele de 3 lei se foloseau la telefoanele publice pentru apeluri interurbane (între localităţi). Treaba e că ţi-i toca destul de repede.
Telefoanele publice interurbane erau mai mari şi mai burduhănoase decât cele locale, şi se aflau în special prin gările mai importante (unul era în chiar gara din Videle, dar nu funcţiona; mi-a halit mie degeaba o monedă de 3 lei prin 1987).
Monedele de 3 lei erau la mare preţ şi erau vânate tocmai pentru acest lucru. În studenţie, în cămin se făcea bişniţă cu astfel de monede: pentru una de 3 lei plăteai 3 lei şi 25 de bani (dădeai 3 monede de 1 leu + una de 25 de bani).
Cam asta era viaţa dacă-ţi ardea buza să dai un telefon interurban.