LaTrecut

Am acasă o bancnotă de-asta de 10 lei “în carne şi oase”, e nouă-nouţă, ca din “ştoc”, vorba ălora din armată.
Nu are nici măcar o îndoitură pe ea, nimic, nu e şifobată deloc. E “fragedă şi virginală”, cum zice poetul, parcă acum ar fi fătat-o mama ei, Banca Naţională a României (la Trezoreria Statului).
Cum de-a scăpat “nejumulită”? Simplu.
Noi când eram mici (eu şi frati-mio) primeam de la părinţi în fiecare lună, în ziua lor de leafă, câte “un ban”. Acest “ban” era reprezentat de o bancnotă nouă-nouţă, neşifonată deloc. Fie că era de 5 lei (mai rar, căci după 1980 s-au retras, fiind înlocuită cu moneda de aluminiu, care avea aceeaşi valoare), fie că era de 10, de 25, de 50 sau de 100 de lei, noi ne bucuram la fel de mult când le primeam.
Cei mai fericiţi eram când primeam “hârtii” noi (bancnote), cu care, dacă nu erai atent, puteai să te şi tai.
Pe toate le băgam la păstrare în cărţi, câte una la paginile multiplu de 10 (10,20,30,…,110,120, etc). Eu le puneam într-un almanah Flacăra din 1984. Apoi, pentru că nu mai încăpeau, le-am mutat într-un dicţionar englez-român mai gros.
Acum un an, când am cotrobăit prin almanahul ăla Flacăra din 1984, a căzut din el ceva rozaliu: o bancnotă de 10 lei. La vederea ei m-am emoţionat atât de mult, încât am luat-o şi-am întors-o pe toate părţile. Am pipăit-o, am mirosit-o, am numărat “câţi de 10” (în cifre şi litere) erau trecuţi pe ea, adunându-i şi făcând calculul cât ar însemna… Exact cum făceam acum 30-33 de ani, în clasele primare.
Păcat că n-am nici scaner, nici aparat foto performant, să-i fi ars o fotografie faţă-verso.