LaTrecut

Prin primăvara lui 1992 bancnotele albastre cu Nicolae Bălcescu ajunseseră şi ele ca vai de mama lor. Erau gălbejite, rupte pe la colţuri, făcute harcea-parcea. Trebuia să umbli cu ele cu mare atenţie, să nu se rupă de tot şi să rămâi de păcălici, să pierzi 100 de lei, că nu ţi-o mai primea nimeni.
Ştiu că erau atât de jegoase (şi la propriu, dar mai ales la figurat!), încât ni le mai băgau pe gât doar nouă, studenţlor, atunci când luam bursa. Primeam 600 şi ceva de lei (bursă II, de studiu) şi, la cât de jerpelite erau bancnotele, îmi era mie însumi ruşine să i le dau unui vânzător când cumpăram ceva.
De aceea, la fiecare bursă pe care o primeam, eu îmi călcam cu fierul încins toate hârtiile de 100 şi de 50 de lei. Mirosea în toată camera a bani încinşi, parcă eram la tipografie. Când venea Vali de la şcolă, cum intra în camera de cămin (P5/102, în Regie – Bucureşti) şi simţea mirosul, mă intreba (în glumă):
– Ce faci, bă, iar fabrici bani? Vezi să nu te prindă ăştia şi să te-nchidă!